Trezește-mă când moartea-i la fereastră

Restaurantul unde m-a dus Cosmin să mâncăm era la marginea orașului, bătea un vânt aducător de ploaie, dar am stat pe terasă pentru că înăuntru totul mirosea a tutun ieftin și a bere la butoi. Cei ce stăteau la mesele murdare și pline de muște oricum nu dădeau semne că au venit să mănânce.

Am mâncat ciorba fără să ne vorbim, îl vedeam cătrănit și l-am lăsat să mestece absent.

Apoi cu ochii în friptură m-a întrebat ce cred eu că e viața. ”Care?”, i-am zis. ”Asta sau cealaltă?” ”Asta”. Asta cu gust de mere putrede, cu miros de copii arși.  Toată noaptea se chinuise să țină în viață un copil de un an, băgat de maică-sa în cuptorul de la aragaz.

”N-am mai avut sânge pentru el, noroc că era grupa mea sanguină”. Întinsese brațul și o colegă îl golise de sânge. Până la urmă se dovedise a fi degeaba.

”Știi de unde venim?”, m-a întrebat. M-a pus să pun degetul sub nas și să-l duc prin canionul de care uitasem spre buza superioară.

Mi-a spus că fiecare copil când se naște vine din cer și ca să nu spună ce-a văzut acolo, un înger îi pune degetul pe gură ca să tacă, iar urma aceea e urma lăsată de înger. Și de aceea nici nu prea știm cum e în cer, pentru că tot tăcând până la urmă uităm.

Mi-am mai pus o dată mâna pe buza de sus și l-am crezut.

Venim din cer și unii din noi nimeresc direct în cuptorul de aragaz…

I-am spus că eu cred ce spunea bătrânul Goethe cum că viața e copilăria nemuririi noastre.

Dar cred că sună prea poetic.

Poate că asta ce trăim noi în care ne naștem doriți sau nedoriți, prin cezariană sau naștere normală, în bordeie sau palate, albi sau negri, normali sau cu sindrom Down nu e viață, ci doar căutarea după un sens. Că eu nu cred că ne-am născut doar să mâncăm ciorbă de burtă.

Nu vorbim cel puțin un an după ce ne naștem de triști ce suntem când vedem unde am nimerit. Nici nu umblăm imediat că e greu să te obișnuiești cu picioarele când ai avut aripi de înger…