Trebuie sa ne supunem Tatalui duhurilor

"Si apoi, daca parintii nostri trupesti ne-au pedepsit, si tot le-am dat cinstea cuvenita, nu trebuie oare cu atat mai mult sa ne supunem Tatalui duhurilor, si sa traim? (Evrei 12:4-9-17).

Pavel ii indeamna sa persevereze in umblarea crestina si argumentul lui este:

1. Ca ei nu au suferit si nu s-au impotrivit inca pana la sange in lupta impotriva pacatului. Ei suferisera, ce-i drept, au agonizat pentru pacatele lor, dar nu asa de mult incat sa-si dea propriul lor sange in lupta aceasta. a) Cauza conflictului este pacatul si a fi angajat impotriva pacatului inseamna a lupta pentru o cauza buna, pentru ca pacatul este cel mai mare dusman al lui Dumnezeu si al omului; b) Ei suferisera si chiar mai mult, dar nu asa de mult ca altii, pentru ca nu s-au impotrivit pana la sange, nu fusesera chemati la martiraj inca. Domnul Isus, Capetenia desavarsirii noastre, nu cheama pe oamenii Lui la cele mai grele incercari de la inceput, ci ii pregateste cu intelepciune prin suferinte mai mici pentru a-i face gata pentru altele mai mari. Este de datoria noastra sa luam seama la bunatatea lui Hristos care nu ne da mai mult decat puterea noastra; c) Crestinilor ar trebui sa le fie rusine sa cada de oboseala sub aceste incercari mici, cand vad cat sufera altii.

2. Apoi Pavel argumenteaza natura speciala si plina de har a acelor incercari care vin peste oamenii lui Dumnezeu. Cu toate ca dusmanii si prigoanele pot fi instrumente de a produce suferinte, ele sunt haruri divine, mana Tatalui ceresc este in aceasta si in final, El are un scop intelept si pentru aceasta El le-a spus mai dinainte si ei nu ar trebui sa uite.

Dumnezeu ne-arata prin Cuvant cum sa ne comportam in asemenea situatii si de aceia sa nu dispretuim mustrarea Lui. Sa nu fim stupizi si insensibili la mana si nuiaua Domnului ca si la mustrarea Lui pentru pacat. Daca credinciosii cad in una din aceste extreme, fie ca ei cad de oboseala cand sunt mustrati, fie ca se ingrijoreaza si se plang, se descurajeaza, aceasta este un semn ca ei au uitat de sfatul Tatalui ceresc. Necazurile suferite cu rabdare si credinciosie, cu toate ca nu sunt placute, sunt dovezi ale dragostei paternale. "Care este tatal care nu-si pedepseste fiul?" Motivul: a) Cei mai buni copii ai lui Dumnezeu au nevoie de pedeapsa uneori; b) El corecteaza copilul daca este nevoie; c) In toate necazurile, Dumnezeu ne trateaza ca pe fii, si de aceea nu poate inchide ochii la greselile copiilor Lui; d) A nu-i mustra cand trebuie inseamna ca este un semn al alienarii lor de Dumnezeu si, deci, nu mai sunt copii.

3. Acei care sunt nerabdatori sub disciplina Tatalui ceresc se comporta mai rau fata de Dumnezeu decat fata de parintii lor firesti. Aici, apostolul a) lauda comportarea supusa a copiilor fata de parintii firesti: "voi le-ati dat cinstea cuvenita, chiar cand v-au pedepsit". Este de datoria copiilor sa dea respectul si reverenta cuvenita parintilor chiar si atunci cand, pentru neascultarea lor, au fost corectati prin pedepsire. Parintii nu numai ca au autoritate, dar si o datorie fata de Dumnezeu sa corecteze pe copii si sa-i creasca in frica de Dumnezeu; b) El recomanda o comportare supusa si umila fata de Tatal ceresc, care este Tatal duhurilor, "pentru ca sa traiasca", adauga Pavel. Parintii nostri au fost folositi de Dumnezeu sa ne aduca la viata, dar noi datoram si mai mult mai mult Tatalui ceresc. Sufletele noastre de natura divina.

Daca parintii pamantesti nu ne pedepsesc cu placere, cu atat mai mult Tatal duhurilor noastre. Totdeauna o face pentru binele nostru, ca sa ne faca partasi firii dumnezeiesti. El vrea sa corecteze si sa ne vindece de acele obiceiuri pacatoase care nu ne ajuta sa fim ca Dumnezeu. Ele ne impiedeca de a avea acele haruri care prelucreaza chipul lui Dumnezeu in noi, ca noi sa fim si sa actionam mai mult ca Tatal ceresc. Dumnezeu iubeste copiii Lui asa de mult ca El vrea ca noi sa fim tot mai mult ca El, si nuami atunci El isi va lua mana Lui deasupra noastra. Parintii nostri ne-au pedepsit pentru putine zile ca si minori. Fata de Dumnezeu, intreaga noastra viata este o stare de copilarie si imperfectiune; si de aceea trebuie sa ne supunem disciplinei unei asemenea stari. Corectia lui Dumnezeu nu este o condamnare (1 Cor.11:32). El o face ca sa ne previna de moartea vesnica.

Care este atitudinea ta cand esti in centrul atentiei si disciplinei lui Dumnezeu? Ai o atitudine de multumire si supunere, ori esti razvratit si nerabdator?