Trebuie să ascult!

  Ei au zis lui Moise: „Vorbeşte tu însuţi şi te vom asculta; dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim”. (Exod 20:19)

   Noi nu suntem în mod deliberat şi conştient neascultători de Dumnezeu, ci pur şi simplu nu-l dăm atenţie. Dumnezeu ne-a dat poruncile Lui, dar noi nu le dăm nici o atenţie, nu datorită unei neascultări voite, ci deoarece nu-L iubim şi nu-L respectăm pe El. „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” Când realizăm că am dovedit tot timpul „lipsă de respect” faţă de Dumnezeu, ne simţim copleşiţi de ruşine şi umilinţă pentru că nu L-am băgat în seamă.

   „Vorbeşte-ne tu… dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu.” Noi arătăm cât de puţin Îl iubim pe Dumnezeu prin faptul că preferăm să-i ascultăm pe slujitorii Lui şi nu pe El. Ne place să ascultăm mărturii personale, dar nu dorim ca Dumnezeu însuşi să ne vorbească. De ce ne este atât de frică să ne vorbească Dumnezeu? Deoarece ştim că dacă vorbeşte Dumnezeu, ori trebuie să facem acel lucru, ori trebuie să-I spunem lui Dumnezeu că nu vom asculta de El. Dacă, însă, auzim numai vocea slujitorului său, simţim că ascultarea nu este o chemare imperativă şi putem spune: „Bine, asta este doar ideea ta, deşi nu neg că e probabil adevărul lui Dumnezeu”.

   ÎI pun eu mereu pe Dumnezeu în poziţia umilitoare de a fi ignorat, în vreme ce El m-a tratat tot timpul ca pe un copil al Lui? Când ÎI aud cu adevărat, umilinţa la care L-am supus se întoarce asupra mea: „Doamne, de ce am fost atât de greu de cap şi de îndărătnic?” Acesta este întotdeauna rezultatul atunci când II auzim pe Dumnezeu. Plăcerea reală de a-L auzi pe El este atenuată de ruşinea de a nu-L fi auzit atâta timp.