Topirea canepii

În câţiva ani la rînd, pe o porţiune de grădină, părinţii au semănat cînepă. Cînd a fost mare, am smuls-o, a fost legată mănunchi şi am dus-o la un riuleţ. ce curgea pe lîngă livada noastră. Acolo, mănunchi de cînepă au fost aşezaţi frumos, la o margine a apei, au fost bătuţi nişte ţăruşi, ca să n-o ducă apa, iar peste ea a fost pus noroi. Acolo a fost ţinută vreo două săptămîni la topire. Partea lemnoasă a putrezit, iar partea fibroasă se desfăcea uşor de partea lemnoasă. După ce a fost spălată şi uscată, trebuia meliţată. Atunci, toată partea lemnoasă se rupea şi sărea in puzderii, iar în mînă rămînea frumos fuiorul de cînepă.
Şi noi ca şi cînepă, de multe ori, trebuie să fim îngropaţi in noroi spre topire, să fim meliţaţi, aşa ca să sară toate puzderiile firii vechi şi abia atunci devenim folositori. Desigur, nu ne place topirea, dar e necesară. Sub noroiul bolilor, al durerilor, al necazurilor, Dumnezeu face topirea noastră. Noroiul nu strică partea fibroasă, ci doar cea nefolositoare.