Toamna din inima unei fete

Toamna se lăsase peste sufletul fetei asemeni unei greutăţi ce-i tăia respiraţia. Cerul odată senin şi albastru ca valurile furioase ale mării, era acum acoperit de norii încărcaţi de mânia divinităţii. I se părea că visele ei nu mai străpung stelele pentru că norii erau uşa mereu închisă ce-i refuzau toate speranţele, dar nu renunţase să creadă că albastrul cerului se va mai ivi uneori. Şi chiar s-a ivit în ziua în care crezuse asta cel mai puţin, în ziua în care îşi spuse că totul s-a sfârşit pentru ea. Într-o seară, ieşise în curte cu treburi şi îşi aţintise privirea senină spre ceruri, ştiind că de acolo îi vine fericirea. Într-un moment scurt o stea căzătoare alunecă pe bolta cerului de Septembrie, strălucind aparte în ochii înlăcrimaţi ai fetei. Toată vara se uitase după stele căzătoare, iar în momentul în care se aşteptase cel mai puţin Dumnezeu păruse că dorea să-i şoptească fetei visătoare că El avea ceva special pregătit pentru viaţa ei, dar ea nu trebuia să renunţe la tot ceea ce îşi propuse. Chiar dacă toate celelalte domnişoare din jurul ei ar da înapoi şi şi-ar schimba standardele, ea ştia că Dumnezeu ce spune rămâne spus. Aşa că, îi şoptise ceva. Un secret ştiut numai de ei doi.

Melancolia toamnei îşi lăsă amprentele peste sufletul ei, încercând să o facă nerăbdătoare şi să o împingă de la spate ca să forţeze lucrurile. Dar ea... deşi simţea că nu mai poate aştepta sau îndura încă un minut fără el, îşi încredinţase soarta în mâinile Sale. Frunzele începeau să-şi piardă verdele strălucitor şi rândunicile plecară în stoluri spre îndepărtatele ţări, având în mintea lor trasat drumul spre ele. Lacrimile fetei alunecau încetişor pe obraji şi udau în tăcere perna pe care îşi punea capul în fiecare seară. Vara trecuse atât de brusc lăsând în urma ei amintiri de neuitat. Îşi şterse într-o clipeală lacrimile de pe obraji şi adormi purtată în lumea viselor dulci.

Viaţa ei nu părea atât de interesantă la exterior. Înfăţişarea nu îi era deosebită, şi hainele nici atât! Era tăcută şi se ferea de oamenii pe care îi considera otrăvitori pentru sufletul ei scăldat în Apa Vieţii. O puteai numi ciudată, o puteai considera o persoană arogantă. Însă nu-ţi găseai explicaţia potrivită, nu găseai un cuvânt care să o definească, aşa că preferai să o consideri o persoană mai... ciudată. Oamenii păreau cufundaţi în tristeţe, aşa că ea se ruga pentru bucurie în inimile lor. Oamenii doreau multe bogăţii, ea se ruga pentru comori veşnice. Acum aş vrea să te întreb: ai întâlnit vreodată în viaţa ta o persoană care să se potrivească textului? :-)

Sursa: intrebarileinimii.blogspot.ro