Tămâie pentru Împărat

Generalul Leonidas îi reproșa lui Alexandru Macedon că e prea darnic cu tămâia pentru zei. Aceasta era scumpă, se aducea greu iar împăratul cu un ochi negru și cu unul verde o risipea în templele zeilor cu mână prea largă. I-a spus Leonidas: ”După ce vei cuceri țările unde se face tămâie n-am nimic împotrivă s-o transformi în fum în orice cantitate vei dori”. N-a zis nimic Alexandru, ci doar s-a uitat la el cu ochiul negru. În trei ani toate țările producătoare de tămâie erau cucerite. I-a trimis o căruță plină lui Leonidas și un răvaș: ”Cu zeii să nu fii zgărcit niciodată”.

O poveste a dărniciei închinării, de la care avem ce învăța și noi, cei cu ochi normali, adică de aceeași culoare.

Nimic nu-i prea scump pentru Împăratul nostru. Nu-i dureros că același obiect pe care îl cumpărăm e ieftin dacă îl luăm pentru noi și scump dacă îl luăm pentru Casa Domnului? Dumnezeu e obligat să trăiască din bacșișurile noastre, din restul rămas de la mesele noastre, din mărunțișurile vieții noastre.

Îi dăm fărâma pâinii, ciotul de clipă a timpului, colțul de lacrimă, bancnota mototolită, haina care nu ne mai vine bine. Un Dumnezeu ieftin... Când El a dat Floartea Cerului pentru noi, pe Hristosul răstignit, putând trimite, dacă ar fi gândit ca noi, pe vreun arhanghel sau pe vreun înger cu aripa ruptă.

Va trebui să cucerim noi teritorii din noi și din lumea de afară pentru a avea Împăratul tămâie...

Voi mai prinde oare în viață ziua în care preotul să zică la fel ca Moise: ”Gata, nu mai aduceți închinare și daruri, e prea mult”? Ziua în care Dumnezeul nostru să fie surprins de prea multă dragoste, ca Hristos cu picioarele ude de parfumul Mariei.

Deschideți-vă inima, mintea și mâna. Merită El...

                                                                                            Vladimir Pustan