Scrisoare unui pretendent

Am stat şi am meditat puţin la propunerea ta… Nu am meditat foarte mult, pentru că răspunsul l-am ştiut aproape din prima clipă.

Nu vreau să mă justific, însă uneori simt că trebuie dată o explicaţie. Ştiu că Dumnezeu ne-a creat diferiţi, însă cred că Dumnezeu a creat pe cineva anume să-mi înţeleagă inima. Şi cred doar în prietenia care începe cu ”în vederea căsătoriei”, nu cu ”să ne cunoaştem, deocamdată”. 

Cunoaşterea a stat la baza unei prietenii îngălbenite de vreme, însă care a adus doar lacrimi şi o inimă frântă, frântă. Şi lucrul de care sunt sigură este că nu mai vreau ca această inimă frântă să fie mai frântă. Pentru că, dacă aş mai îngădui asta, cum crezi că voi putea să i-o mai dărui cu bucurie celui căruia aparţine ea cu adevărat? Cine se mai poate bucura de o inimă plină de răni şi de ţepi? Şi apoi, cum m-aş putea eu ierta pe mine însămi că, pentru încă o dată, am făcut greşeala să-mi dau inima pe mâini nepotrivite?  

Ştiu că durerea de a fi respins poate fi mare câteodată, dar, totuşi, mult mai mare este durerea urmărilor unei prietenii nepotrivite! Experienţa mea dureroasă, dar constructivă, m-a făcut să decid că nu cel ce va veni la mine pentru ”cunoaştere”, va fi cel ales de Dumnezeu, ci cel care se va consulta cu Dumnezeu mai întâi şi, cu încrederea că El mă cunoaşte mai bine decât va putea vreodată un om să mă cunoască, va avea îndrăzneala să facă un pas mai departe, dorind ceva mai mult decât o simplă prietenie: o prietenie în vederea căsătoriei.

Ştii, simt o dorinţă cum urlă în mine. O dorinţă după o companie, după o prietenie. Şi poate chiar această dorinţă a trecut şi pe la tine, îndemnându-te să cauţi pe cineva. Însă ştiu că doar acea voce blândă a conştiinţei, care uneori abia o aud, aceea merită ascultată. Iar acum, făcând linişte înlăuntrul meu, o aud. Ştii ce-mi spune? Să aştept. Fă şi tu linişte şi, poate, o vei auzi şoptindu-ţi.