RUGĂCIUNEA VAMEŞULUI ŞI A FARISEULUI

Luca 18.9-14 A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi. „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” Vameşul stătea deoparte şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat.

Fariseii din timpul Domnului Isus se încredeau în propria neprihănire şi credeau că prin faptele lor bune şi religioase Îl vor putea obliga pe Dumnezeu să-i mântuiască. Pentru unii ca ei Domnul Isus a rostit pilda vameşului şi a fariseului. Dar nu este deloc greşit ca şi noi ceilalţi, care nu suntem farisei, sau cel puţin aşa credem noi, să luăm seama la adevărurile pe care ni le revelează pilda aceasta. Aceşti doi închinători s-au dus amândoi la Templu ca să se închine lui Dumnezeu şi acesta este un lucru bun în esenţă. Deosebirea dintre ei constă în motivaţia personală care i-a adus la închinare. Primul, fariseul, a venit cu un sentiment de auto-mulţumire şi de lăudăroşenie vrând parcă să-L îndatoreze pe Dumnezeu prin faptele neprihănirii sale: post, zeciuială, rugăciune. El avea şi o atitudine de dispreţ faţă de vameşul care se afla pentru închinare în Templu în acelaşi timp cu el. Vameşul nu s-a lăsat provocat de săgeţile fariseului, ci şi-a văzut de starea sa sufletească disperată bătându-se cu pumnul în piept şi spunând doar atât: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Dumnezeu a ascultat rugăciunea vameşului şi l-a socotit neprihănit prin credinţă, prin har, nu prin faptele sale, pe care de altfel nici nu le avea. Cât priveşte fariseul mândru şi bigot el a fost respins de Dumnezeu şi a rămas nemântuit în continuare pentru că a crezut în mod fals că poate fi mântuit prin faptele sale bune. A pune faptele bune înaintea lui Dumnezeu pentru a obţine mântuirea este ca şi cum am pune carul înaintea boilor. Aceste fapte bune sunt un rezultat al mântuirii noastre prin credinţă şi ne sunt pregătite de Dumnezeu.