RUGĂCIUNEA ŞI IPOCRIZIA

Mat. 6.5-7 Când vă rugaţi să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile străzilor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Luca 11.2-4 El le-a zis: „Când vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi; şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm oricui ne este dator; şi nu ne duce în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.”

În Luca 11.2-4 Domnul Isus îi învaţă pe ucenici cea mai concisă şi cuprinzătoare rugăciune: Tatăl nostru. Era un exemplu de totală opoziţie faţă de felul ipocrit în care se rugau fariseii, oamenii cei mai religioşi ai acelor zile. Rugăciunea adevărată nu poate şi nu trebuie să fie pe placul naturii noastre păcătoase care se afişează în public în faţa altora cu tot ceea ce face. Rugăciunea rostită stând în picioare nu este propriu-zis un păcat, dar când închinătorul alege un anumit moment şi un anumit loc pentru a fi văzut de alţii ea devine o ipocrizie care nu poate rămâne nesancţionată de Cel care vede toate lucrurile. Discreţia rugăciunii din odăiţa personală este mai degrabă preferată de Dumnezeu atunci când Îl căutăm cu credinţă, din toată inima, rugându-ne în Numele Domnului Isus. Răsplata la care se referă Domnul Isus în sfatul şi chiar porunca Sa cred că are legătură cu ceea ce scrie la Evrei 11.6: „Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să-I fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei care-L caută.” Un alt defect al rugăciunii păgânilor, de data aceasta, semnalat de Domnul Isus ucenicilor, se referea la acele multe bolboroseli de cuvinte repetate care nu se mai terminau, în speranţa că Dumnezeu va aprecia o astfel de rugăciune şi-i va da răspunsul aşteptat. Nu lungimea în timp a rugăciunii sau mulţimea cuvintelor rostite de închinător hotărăsc soarta acesteia înaintea lui Dumnezeu. Se pune întrebarea, în acest caz, cum se mai poate reconcilia stăruinţa în rugăciune care necesită timp cu restricţia pusă de Domnul pentru rugăciunea păgânilor. Desigur contează conţinutul rugăciunii şi atitudinea inimii, şi nu în ultimul rând, credinţa biblică bazată pe promisiunile lui Dumnezeu. Adevăratele rugăciuni sunt inspirate şi însoţite de Duhul Sfânt, şi nu putem vorbi despre eşecul vegherii în rugăciune decât atunci când „carnea neputincioasă” domină „râvna duhului” aşa cum s-a întâmplat cu ucenicii Domnului Isus în Ghetsimani.