RUGĂCIUNEA PENTRU MILĂ ŞI FAVOARE DIVINĂ

Evr. 4.16 Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.

Scriitorul biblic defineşte rugăciunea, nu ca fiind expresia vreunui merit al închinătorului respectiv, ci ca o apropiere cu încredere de scaunul harului ceresc. După cum Iosif s-a descoperit fraţilor săi, la a doua lor venire în Egipt şi le-a spus să se apropie de el, tot astfel Domnul Isus Hristos ne cheamă, prin Duhul Sfânt, să ne apropiem de scaunul harului care reprezintă jertfa Sa de pe Golgota. Deplina încredere la care cuvântul de mai sus face referire înseamnă să te bazezi în rugăciune în exclusivitate numai şi numai pe promisiunile Scripturii ştiind că Dumnezeu nu poate să mintă. Scopul acestei apropieri se aseamănă cu rugăciunea vameşului, din pilda Domnului Isus, carea cerea milă pentru sine, declarându-se şi recunoscând astfel că era un om păcătos. Nevoia noastră cea mai mare este, desigur, nevoia mântuirii. Vremea de nevoie se referă la viaţa trăită pe pământ pentru care vom da odată socoteală înaintea lui Dumnezeu. Dacă astăzi respingem vremea harului divin, nu rămâne decât aşteptarea înfricoşătoare a judecăţii lui Dumnezeu când toate păcatele săvârşite pe pământ se vor sparge asupra capului nostru. Această situaţie tragică corespunde opţiunii fariseului religios care, respingând harul lui Dumnezeu, s-a bazat pe faptele sale bune pentru a căpăta mântuirea, dar s-a coborât acasă sub spectrul condamnării păcatului său. Aşadar să nu căutăm harul mântuirii în noi înşine sau în sfera meritelor personale, ci să poposim la crucea de la Golgota inspiraţi fiind de cuvintele tâlharului mântuit care a zis: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!”