RUGĂCIUNEA PENTRU CEI ASUPRIŢI

Plâng. 5.1-7 Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat! Uită-Te şi vezi-ne ocara! Moştenirea noastră a trecut la nişte străini, casele noastre, la cei din alte ţări! Am rămas orfani, fără tată; mamele noastre sunt ca nişte văduve. Apa noastră o bem pe bani, şi lemnele noastre trebuie să le plătim. Prigonitorii ne urmăresc cu îndârjire şi, când obosim, nu ne dau odihnă. Am întins mâna spre Egipt, spre Asiria, ca să ne săturăm de pâine. Părinţii noştri care au păcătuit nu mai sunt, iar noi am purtat nelegiuirile lor.

În acest moment culminant al Plângerilor sale profetul Îl roagă pe Dumnezeu să-Şi aducă aminte de tot ce li s-a întâmplat evreilor din Iuda şi din Ierusalim. Robia în care aceştia au fost duşi cu forţa de cuceritorii lor era expresia concretă a păcatului. Au refuzat decenii la rând să fie robii lui Iehova, iar acum ca rezultat tragic şi nemaipomenit în istorie au ajuns robii babilonienilor. Ieremia Îl invită pe Dumnezeu să vadă ce s-a întâmplat cu moştenirea dată fiilor lui Avraam, atât terenuri cât şi case, care a trecut în proprietatea străinilor. Familiile s-au destrămat, orfanii s-au înmulţit, iar mamele au devenit văduve în cea mai mare parte. Pe plan economic cei rămaşi în ţară trăiesc un dezastru nemaiîntâlnit în care îşi plătesc apa şi lemnele traversând o foamete care face multe victime printre cei rămaşi în viaţă spre neşansa lor. Ajutoarele din exterior, din Egipt şi Asiria, n-au mai venit confirmând parcă zicala din Psalmi care spune: „Dă-ne ajutor, ca să scăpăm din necaz! Căci ajutorul omului este zadarnic.” (Ps. 60.11) Aceeaşi idee ne parvine şi din Psalmul 146.3 care ne avertizează: „Nu vă încredeţi în cei mari (sau în marile puteri, n. n.), în fiii oamenilor, în care nu este ajutor.” Scriitorul Psalmului 118 îi sfătuieşte pe credincioşii care trec prin necazuri cu următoarele cuvinte: „Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în om; mai bine să cauţi un adăpost în Domnul, decât să te încrezi în cei mari.” (Ps. 118.8-9)