RUGĂCIUNEA LUI PETRU ÎN DIFICULTATE

Mat. 14.28-30 „Doamne, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.” „Vino!”, i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus. Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi, fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!”

Vedem în persoana ucenicului Petru un anumit eroism urmat de slăbiciune. Cererea sa de a merge pe ape ca şi Isus este un răspuns dat Domnului la provocarea: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!” E clar că Petru a vrut să iasă în evidenţă în zelul lui de a se asemăna cu Hristos cu orice preţ, chiar şi sfidând legile naturii. Domnul Isus nu l-a oprit, ci i-a zis: „Vino!” Petru ascultă, coboară din corabie şi pentru un minut-două păşeşte pe mare ca pe uscat, probabil atât timp cât a avut privirea îndreptată spre Domnul Isus. Dar vântul puternic l-a destabilizat şi teama de apele mării l-a copleşit astfel încât legea gravitaţiei îşi spunea cuvântul: a început să se afunde în mare. Ce imagine plină de avertizări la adresa fiecăruia dintre noi! Credinţa în Isus nu acceptă compromisuri. Privirea ţintă la El ignoră mediul înconjurător nefavorabil: vântul şi valurile mării. Eşecul umblării pe mare al lui Petru n-a venit de afară înăuntru, ci dinăuntru spre afară. El s-a îndoit în inima lui cu privire la finalizarea umblării pe ape. Domnul Isus era aproape, a întins mâna şi l-a salvat. Observăm în acest text două rugăciuni: una a credinţei şi cealaltă a disperării, ambele ascultate de Domnul Isus. Harul acesta ne este dat fiecăruia dintre noi, dar suntem răspunzători cu privire la felul cum îl folosim: spre viaţă sau spre moarte. Dumnezeu vrea să respectăm măsura noastră de credinţă acţionând în permanenţă numai şi numai spre slava Lui.