RUGĂCIUNEA LUI ISUS CA MARE-PREOT

Ioan 17.1-3 După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat autoritate peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care Tu I-ai dat. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu... ”

Dumnezeu este Tatăl lui Isus Hristos într-un sens unic şi care nu mai poate fi revendicat de nicio altă Persoană din întregul univers. Rugăciunea Sa ca Mare-Preot, dar nu din seminţia lui Levi, marchează sfârşitul lucrării mesianice pentru Israel care L-a respins pe Miel. Prin această rugăciune mai vedem culminarea Săptămânii Patimilor la „ceasul” în care Fiul omului trebuia să moară pentru cei păcătoşi. Deşi Tatăl era la curent cu toate aceste lucruri esenţiale pentru lucrarea răscumpărării, Isus Îi adresează cererea de acceptare a sacrificiului Său de pe cruce: „Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine... ” Isus Şi-a dat viaţa pentru noi de bunăvoie şi Şi-a luat-o înapoi, prin învierea din morţi, datorită faptului istoric şi veşnic că Dumnezeu-Tatăl L-a proslăvit pe Fiul Său. Învierea este răspunsul divin şi declaraţia Tatălui cu privire la Fiul Său în faţa întregii lumii, din trecut, din prezent şi viitor. Această proslăvire a Fiului este în deplină concordanţă cu autoritatea pe care Isus a primit-o de a da viaţa veşnică celor acceptaţi de Tatăl: cei ce se pocăiesc de păcate şi-L primesc pe Isus ca Mântuitor şi Domn. Viaţa veşnică nu este un timp fără sfârşit, ci ea înseamnă relaţia personală care ne permite să-L cunoaştem pe Tatăl şi pe Fiul Său, prin mijlocirea Duhului Sfânt care locuieşte cu noi şi în noi pentru totdeauna. Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru darul neperisabil al vieţii veşnice şi să aducem, prin credinţă şi răbdare, roadele pe care El le aşteaptă de la noi.