Rugaciunea, intre forma si realitate

"A doua zi dimineata, pe cind era inca intuneric de tot, El s-a sculat, a iesit si S-a dus intr-un loc pustiu. Si se ruga acolo." (Marcu 1:35)

Invat sa ma rog. Lauda. Multumire. Mijlocire. Cerere. Incerc sa pun un tipar strigatelor inimii mele. Nu reusesc. Incerc sa o fac zi de zi. Nu reusesc sa ma rog cum as vrea. Ceva lipseste. Oare sa fie rugaciunea doar cuvinte? Adevarul e ca nu prea vreau sa ma rog - e o ocupatie atit de stresanta!
Intru intr-un moment de criza. Am nevoie disperata de ajutor. Nu e nimeni sa ma ajute. Realizez aceasta. Vreau sa ma rog, dar nu pot. Nu pot asa cum am invatat. Ma cuprinde disperarea. Descurajarea este la ea acasa. Si atunci, da, atunci strigatul inimii mele triumfa asupra ratiunii: "Dumnezeule, ai mila de mine!". Am lasat la o parte orice tipar despre rugaciune. Cuvintele tisnesc din inima, printre suvoaie de lacrimi. Nu mai conteaza atit ceea ce spun. Inima mea se revarsa inaintea Lui.
Trece un timp. Pentru prima oara simt ca rugaciunea mi-a fost ascultata. E extraordinar. Disperarea pleaca. Nu poate sa ramina atunci cind sti ca ai fost ascultat si ca vei primi raspuns. Un sentiment de pace profunda ii ia locul. Sunt fericit. Fericit, desi durerea este inca acolo. Stiu ca imi va raspunde. Mie, unui pacatos...
Am invatat sa ma rog. Nu mai insir doar cuvinte. Nu se reduce totul la fraze. Incerc sa vad, sa realizez ca Cineva imi asculta rugaciunea. Incerc sa vad ca Cineva este cu mine acolo. Incerc sa-i spun orice. Orice am pe inima. Orice bucurie, orice intristare; orice dezamagire, orice durere. Vorbesc despre lucruri reale cu o Persoana reala. Vorbesc normal, ca si cu oricare alta persoana. Mai mult - stiu ca ma iubeste. Ca ma asculta si ca imi va raspunde. Ca un prieten. Ca cineva drag care te asculta cu placere. Si de aceea o fac cu placere. Rugaciunea nu mai e un chin. Nu mai este ceva stresant. Nu mai este ceva facut pentru ca trebuie. E ceva frumos. Abia astept sa-mi tin timpul din fiecare zi! Sa-L intilnesc din nou. - Pe El.