RUGĂCIUNEA DE PROCLAMARE A MINUNILOR LUI DUMNEZEU

Ps. 106.1-8 Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veci! Cine va proclama faptele măreţe ale Domnului? Cine va putea vesti toată lauda Lui? Ferice de cei ce păzesc Legea, de cei care înfăptuiesc dreptatea în orice vreme! Adu-Ţi aminte de mine, Doamne, în bunăvoinţa Ta pentru poporul Tău! Vino la mine şi dă-mi mântuirea Ta, ca să văd fericirea aleşilor Tăi, să mă bucur de bucuria poporului Tău şi să mă laud cu moştenirea Ta! Noi am păcătuit ca şi părinţii noştri, am săvârşit nelegiuirea, am făcut rău. Părinţii noştri în Egipt n-au luat aminte la minunile Tale, nu şi-au adus aminte de mulţimea îndurărilor Tale şi au fost neascultători la mare, la Marea Roşie. Dar El i-a scăpat, din pricina Numelui Lui, ca să-Şi arate puterea.

În Psalmul 106 Duhul Sfânt pune porunca „Lăudaţi pe Domnul!” în legătură cu minunile lui Dumnezeu pentru Israel, în special acele minuni puternice care au însoţit eliberarea din robia egipteană. Când lăudăm pe Domnul şi proclamăm în public minunile Lui vestim, de fapt, bunătatea lui Dumnezeu cea fără margini. Psalmistul pune două întrebări la care cititorul este chemat să găsească un răspuns adevărat şi vrednic de crezare: „Cine va proclama faptele măreţe ale Domnului? Cine va putea vesti toată lauda Lui?” Desigur numai vestitorul învestit de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, poate să facă acest lucru. De aceea cei ce păzesc Legea sunt primii care se califică pentru o astfel de nobilă misiune. Dacă bunătatea lui Dumnezeu exprimă caracterul Său perfect, vedem în text şi lipsa de caracter a celor care, în ciuda minunilor lui Dumnezeu, au păcătuit şi au săvârşit nelegiuirea făcând ce este rău. Totuşi Dumnezeu a intervenit în favoarea lor şi le-a dat izbăvirea magistrală la Marea Roşie. Scopul acestor minuni care au uimit lumea de atunci a fost acela ca Dumnezeu să se descopere lui Israel şi lumii întregi prin puterea Sa infinită. Dar să nu uităm că Dumnezeu nu S-a schimbat, El este acelaşi. „Isus Hristos este acelaşi ieri, azi şi în veci!” (Evr. 13.8)