RUGĂCIUNEA DE PE CRUCE

Rugăciunea de pe cruce Luca 23.34-46 Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi. Mulţimea stătea acolo şi privea. Fruntaşii îşi băteau joc de Isus şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine Însuşi, dacă este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu.” Ostaşii, de asemenea, îşi băteau joc de El; se apropiau, Îi dădeau oţet şi-I ziceau: „Dacă eşti Tu Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!” Deasupra Lui era scris cu litere greceşti, latineşti şi evreieşti: „Acesta este Împăratul iudeilor.” Unul din tâlharii răstigniţi Îl batjocorea şi zicea: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!” Dar celălalt l-a înfruntat şi i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.” Şi a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai.” Era cam pe la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea. Soarele s-a întunecat şi perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc. Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Şi, când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul. Dintre cele 7 cuvinte rostite de pe cruce găsim două rugăciuni în textul de mai sus: prima este rugăciunea de iertare a călăilor care L-au răstignit şi a doua este cea din urmă rugăciune prin care Îşi predă de bunăvoie duhul în mâinile Tatălui ceresc. În opoziţie cu sângele lui Abel, care cerea pedepsirea lui Cain, primul criminal din istoria lumii, sângele lui Hristos cere prin mijlocirea Sa iertarea soldaţilor romani cei ce cu o cruzime nemaiîntâlnită L-au răstignit pe Mielul lui Dumnezeu. Acesta este modelul oricărui creştin chemat de Evanghelie să ierte pe duşmanii săi oricât de mare rău i-ar fi făcut aceştia. Un alt exemplu în acest sens îl găsim în Fapte 7 când diaconul Ştefan împroşcat cu pietre s-a rugat pentru iertarea duşmanilor înainte de moarte. Puterea iertării stă în rănile Domnului Isus prin care ni s-a schimbat inima fiind înlocuite ura şi răzbunarea cu dragostea lui Dumnezeu. Dacă acest lucru nu este real în viaţa noastră înseamnă că nu umblăm prin Duhul, ci prin firea pământească. În acest din urmă caz avem nevoie de pocăinţă, aşa cum s-a pocăit Saul de răutatea lui înaintea mărinimiei lui David, cu precizarea că a noastră pocăinţă trebuie să fie mult mai sinceră şi să nu ne mai întoarcem la impulsurile firii aşa cum a făcut ulterior regele Saul. Înainte de a-Şi da duhul în mâinile Tatălui, Isus Se roagă ca Tatăl să-L accepte. Această rugăciune exprimă legătura organică dintre Tată şi Fiu, dintre Păstor şi Mielul jertfit pentru salvarea tuturor păcătoşilor. Proslăvirea lui Hristos de către Tatăl ceresc începe cu primirea acestei din urmă rugăciuni şi continuă cu învierea din morţi a treia zi. Dar şi nouă ni se cere de la Duhul Sfânt, prin Evanghelie, să primim şi să ne încredem în moartea Domnului Isus pe cruce care este o realitate şi-i strâns legată de răstignirea eului nostru faţă de care nu mai avem nicio datorie, aşa cum declară apostolul Pavel la Galateni 2.20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”