RUGĂCIUNEA CELOR ZECE LEPROŞI

Luca 17.12-19 Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi. Ei au stat departe, şi-au ridicat glasul şi au zis: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” Când i-a văzut Isus, le-a zis: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!” Şi pe când se duceau, au fost curăţiţi. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era samaritean. Isus a luat cuvântul şi a zis: „Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” Apoi i-a zis: „Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit.”

Rugăciunea celor zece leproşi şi doar mulţumirea unuia singur dintre ei, care pe deasupra mai era şi samaritean, aceasta ar putea fi tema pasajului de mai sus. Leproşii L-au strigat de departe pe Domnul, potrivit cu prevederile Legii lui Moise, iar Domnul tot de la distanţă le-a spus: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!” În acest timp de ascultare a poruncii Mântuitorului leproşii s-au vindecat complet. Nu ni se spune în text dacă au mai ajuns la preoţi pentru a fi declaraţi sănătoşi astfel încât acei slujitori ai altarului să afle că, în sfârşit, Mesia a venit în Israel. Până inclusiv în momentul vindecării cei zece au fost uniţi în rugăciunea credinţei lor. Dar la un moment dat conştiinţa leprosului samaritean s-a trezit, în contrast cu ceilalţi care şi-au continuat drumul, şi a decis să se întoarcă la Isus, să I se închine şi să-I mulţumească pentru vindecare. Domnul a fost afectat de absenţa celor nouă, care erau probabil evrei, şi a pus o întrebare retorică: „Dar ceilalţi nouă unde sunt?” Când suntem mai puţin motivaţi să marşăm către rugăciunea de mulţumire adusă lui Dumnezeu o astfel de întrebare e bună pentru fiecare dintre noi. Este oare atât de importantă pentru noi rugăciunea de mulţumire pentru Dumnezeu încât să-i acordăm timp preţios din viaţa noastră? Sau suntem luaţi zilnic de valul activităţilor presante şi cel mai adesea uităm de datoria mulţumirii? Stând de vorbă cu sufletul său, în momente de linişte şi meditaţie, psalmistul David spune următoarele: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvâteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează-L suflete pe Domnul şi nu uita niciuna din binefacerile Lui!” (Ps. 103.1-2) Putem observa în finalul acestor gânduri că samariteanul care I-a mulţumit Domnului pentru vindecare a primit mai mult decât ceilalţi nouă, şi anume a primit şi mântuirea sufletului său, adică iertarea păcatelor prin credinţă. Domnul Isus i-a spus în final: „Credinţa ta te-a mântuit!”