Rătăcirea în pustie

    Din pricina repetatei lor răzvrătiri, a necredinței și a idolatriei, Dumnezeu avea un motiv întemeiat să-Și distrugă poporul. Dar, încă odată, Își trage mâna înapoi și îi tratează cu har din pricina Numelui Său:

   Dar fiii s-au răzvrătit și ei împotriva Mea. N-au umblat după rânduielile Mele, n-au păzit și n-au împlinit poruncile Mele, pe care, dacă un om le practică, va trăi prin ele, și au profanat sabatele Mele. Atunci am avut de gând să-Mi vărs furia peste ei, să-Mi desfășor până la capăt mânia împotriva lor în pustie. Dar Mi-am tras mâna înapoi și am lucrat pentru Numele Meu, ca să nu fie profanat înaintea popoarelor, în fața cărora îi scosesem din Egipt. (Ez. 20:21-22,confirmat de vers. 13-14)

    Acest motiv pentru care Dumnezeu Își cruță poporul în pustie este identic cu motivul care reiese din rugăciunea lui Moise pentru poporul lui, atunci când Dumnezeu era pe punctul de a-i distruge. (Deuteronom 9:27-29, Exod 32:11-14, Numeri 14:13-16)

    Moise face apel la promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o patriarhilor, argumentând că, desigur, nu dorește să aducă batjocură asupra Numelui Său, lucru ce s-ar întâmpla fără îndoială dacă Israel ar pieri în pustie. Egiptenii ar spune că Dumnezeu nu a fost capabil să-i ducă în Canaan!

    Prin faptul că i-a permis lui Moise să se roage astfel, Dumnezeu arată foarte clar că hotărârea Lui de a-Și reține mânia împotriva lui Israel se datorează Numelui Său.