Portul închis

În 1770 a izbucnit o epidemie pe velierul „Santa Cruz”, aflat sub pavilion spaniol.

Când au cerut să intre într-un port, nu i-au lăsat. De fapt, nimeni nu le-a dat voie să intre în vreun port… Au murit cu toţii, iar corabia a plutit singură pe mare, fiind văzută şi după doi ani de la moartea echipajului.

O imagine clasică pentru o biserică ce nu se mai implică în primirea în port a bolnavilor ce vin de pe marea lumii.

Oare de ce nu mai suntem interesaţi de recuperarea celor păcătoşi, ce îndrăznesc să ne ceară ajutorul? (Culmea e că ei vin la noi, nu noi trebuie să ne avântăm în larg).

Poate de frica nebună de contaminare… Atunci ne închidem porturile, punem puştile la vedere şi scrutăm marea cu ocheanele, ca nu cumva ciuma bubonică să se strecoare, cu şobolanii greţoşi de pe punte, spre vesela şi sănătoasa adunare.

Poate că din cauza preţului ce trebuie plătit. Nava decontaminată, oameni internaţi, doctorii plătiţi, recuperare lungă, mâncare bună (păşuni verzi şi ape de odihnă).

Apoi mai există şi riscul ca oraşul port să se umple şi totul să devină o înghesuială enervantă.

Poate din cauza comodităţii. E mai simplu să stai cu ochii în soare, mâncând hamsii şi bând Cola pe terasa din port, decât să ai de-a face cu toţi buboşii pe care să-i cari în spate.

Şi pot fi atâtea motive pe care să le găsim pentru a ţine portul închis. Iar navele, cu echipajul mort pe punte, se plimbă fantomatic prin marea nimănui spre bucuria şobolanilor graşi…

                                                                                                      V l a d i m i r_ P u s t a n