Oamenii de după Cincizecime

    Oamenii de început ai bisericii stăruiau în învățătura apostolilor. Nu în învățătura unui guru, autor, cult. N-au schimbat Evanghelia după oameni. Cuvântul nu se schimbă, dar ne schimbă. Nu e vorba aici de informare, ci de transformare.

    Au hotărât să rămână împreună. N-aveau biserici care să-i lege de ele, pentru că pe mulți azi ne ține împreună doar clădirea. Ei s-au iubit, ei au vorbit unul cu altul, s-au ajutat unii pe alții. Comuniștii ziceau: „Tot ce e al tău e al meu!” Creștinii au zis invers: „Tot ce e al meu e al tău!” Aveau unitate în gând, scop, laudă, iubire, milă, putere, credință, Duh. Simon Zelotul stătea lângă Matei și asta spune totul.

    Își aminteau mereu de cruce, de aceea se împărtășeau așa de des. Nu uitau de unde i-a scos Hristos și cum i-a scos din groapa păcatului: făcându-Și spinarea scară cu ajutorul bicelor romane.

    Iubeau rugăciunea. Hristos le spusese să se roage zilnic, Pavel le va spune să se roage neîncetat. Rugăciunea mișcă inima lui Dumnezeu și mișcă mâna Lui. Locomotiva Duhului Sfânt nu merge fără șinele rugăciunii. Fiecare eșec al bisericii e un eșec al rugăciunii.

    Biserica să nu uite că nu poate avansa decât pe genunchi. Biserica va fi puternică doar în măsura în care cele patru lucruri vor fi echilibrate. Iar oamenii de după Cincizecime trebuie să nu uite că nu experiența în sine e importantă, ci viața schimbată de după.