O armata la rugaciune

Împăratul Marcu Aureliu, pe la anul 174 după Cristos, a purtat lupte cu quazii, un popor germanic, cu marcomanii, sarmaţii şi iasigii. Cantemir susţine că luptele s-au dat pe pămîntul Daciei. Pe columna lui Marcu Aureliu se spune că armata romană era în locuri strimte, se aflau expuşi arşiţei soarelui şi erau în lipsă totală de apă. Din cauza arşiţei dogoritoare şi a crizei de apă, romanii erau să piar­dă bătălia, cu toate că legiunea a XlI-a era una din cele mai viteze legiuni. Era o legiune formată din creştini. Văzînd pericolul, prefectul cartierului general s-a prezentat la împărat, i-a expus situaţia critică, dar a adăugat că "nu este nimic pe care aşa numiţii creştini să nu poată obţine prin rugăciunile lor şi că între ei se află o legiune întreagă din această sectă". Auzind acestea, împăratul ceru să se roage îndată. După ce s-au rugat, numaidecît apăru un nor greu, care asupra romanilor a revărsat un torent de apă binecuvîntată, iar asupra celeilalte tabere au fost fulgere grozave şi piatră. Astfel, romanii au cîştigat bătălia, iar Marcu Aureliu a numit acea legiune "Fulminatrix", adică fulgerătoarea. A fost o adevărată minune. Ea e pomenită de Iustin Martirul, în a doua sa Apologie, de Tertulian, de istoricul Eusebiu, de Xiphilin, de Apollinarie, de Cantemir şi alţii.