Nu nesocotiţi avertismentul!

   Trebuie să mărturisim că pretutindeni în jurul nostru există un fel dureros de necredinţă neruşinată. Din cauză că nu au nici o teamă de Dumnezeu, bărbaţii şi femeile din generaţia noastră iau foarte puţin aminte la semnalele de avertizare venite de la Dumnezeu. Ca tânăr, am crescut la fermă şi pe atunci, ajunsesem să cunosc că  păsările şi animalele aveau metodele proprii de comunicare, mai ales când se apropia vreun pericol sau vreun rău. Totdeauna erau nişte ciori flămânde ce zburau în preajmă, iar ele comunicau în felul lor. Însă numai unul din strigătele lor ascuţite era strigătul de alarmă, avertizarea urgentă a pericolului. Unele erau suficient de puternice ca să aterizeze pe câmp şi să ciugulească grăunţe. Dar aveau avangardă şi ariergardă - ciorile bătrâne şi viclene se cocoţau pe o ramură butucănoasă a unui copac din preajmă, sau pe un stâlp. Instinctele lor le avertizau în privinţa fermierilor cu puştile lor care nu renunţau niciodată în lupta cu ciorile lacome. Un om de la marginea câmpului aducea strigătul de avertizare de la cioara din copac - şi toate ciorile îşi luau zborul ca una, scăpând la locurile lor de siguranţă.

   Iată ce vreau să spun. Cioara care ar fi subapreciat semnalul de alarmă, care ar fi zăbovit pentru încă un bob de grâu ar fi fost nebună. Şi-ar fi respins instinctul de pasăre şi ar fi declarat: "Eu stau! Eu nu voi fi pusă pe fugă." Dar ştiţi ce s-ar fi întâmplat. Fermierul i-ar fi zburat bietul ei creieraş de pasăre cu puşca şi acesta ar fi fost sfârşitul ei. Auzise avertismentul - depindea de ea să ia seama!

   Există un astfel de lucru precum credinţa ce crede în temeinicia unui avertisment. Există o credinţă căreia nu-i este ruşine să se mişte în direcţia corăbiei în siguranţă. Noe este un exemplu veşnic. Fie ca Dumnezeu să ne dea urechi ca să auzim şi inimi ca să ascultăm!