Meditații din Biblie (39)

  Îndată Duhul a mânat pe Isus în pustie. (Marcu 1:12)

   Aceasta părea a fi o cale stranie pentru Dumnezeu de a-Şi dovedi harul Său. „Îndată“ – după ce? După ce s-a deschis cerul şi a coborât Duhul „ca un porumbel“ (v. 10) şi Tatăl a rostit binecuvântarea Sa: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea“ (v. 11). Totuşi nu este o experienţă anormală.

   Şi tu, poate că, ai experimentat aceasta. Nu-i aşa că momentele tale de cea mai adâncă depresie urmează imediat după atingerea celor mai măreţe înălţimi ale tale? Numai ieri te înălţai sus spre ceruri şi cântai în strălucirea dimineţii. Astăzi, însă, aripile tale sunt strânse şi cântecul tău nu spune nimic. La amiază te încălzeai la căldura zâmbetului Tatălui, dar seara spuneai din pustiu: „Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului“ (Isaia 40:27).

   Nu, suflete al Meu, felul efectiv neaşteptat al schimbării este dovada că nu este anormal. Ai luat în consideraţie mângâierea cuvântului „îndată“, şi de ce vine schimbarea atât de curând după binecuvântare? Pur şi simplu ca să arate că este urmarea binecuvântării. Dumnezeu face să strălucească lumina Lui peste tine ca să te pregătească pentru pustiurile vieţii, pentru Ghetsimani-urile şi Calvar-urile tale. El te înalţă spre noi înălţimi, ca să te întărească, astfel încât să poţi coborî tot mai mult. El te luminează, ca să te poată trimite în noapte, să fii un ajutor pentru cei neajutoraţi.

   Nu eşti întotdeauna vrednic de pustiu – eşti vrednic de pustiu numai după minunata rexperienţă a râului Iordan. Nimic altceva decât viziunea Fiului te poate echipa să porţi povara Duhului, şi numai gloria botezului poate ţine piept foamei pustiului.