Meditații din Biblie (22)

  „Dumnezeu este în mijlocul ei, ea nu se clatină; Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor". (Psalmul 46:5)

   „Nu se clatină“ – ce declaraţie inspirată! Este posibil ca noi, care suntem atât de uşor clătinaţi de lucrurile pământeşti, să ajungem la un punct în care nimic să nu ne poată supăra sau să ne tulbure pacea? Răspunsul este afirmativ, şi apostolul Pavel îl cunoştea. Când era în drum spre Ierusalim, Duhul Sfânt l-a avertizat că îl „aşteaptă lanţuri şi necazuri“ (Fapte 20:23). Şi totuşi el ar fi putut spune triumfător: „Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă“ (Fapte 20:24).

   Tot ce ar fi putut fi tulburat în viaţa şi experienţa lui Pavel, fusese deja clătinat, şi el nu-şi mai considera viaţa, nici lucrurile lui, ca având vreo valoare pământească. Şi dacă-L vom lăsa pe Dumnezeu să-Şi împlinească voia Lui cu noi, vom ajunge şi noi la acelaşi punct. Şi atunci, ca şi Pavel, nici stresul, nici încordarea lucrurilor mici, nici marile şi grelele încercări ale vieţii nu vor avea destulă putere să ne răpească „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere“ (Filip. 4:7). Dumnezeu declară această pace ca fiind moştenirea celor care au învăţat să se odihnească numai în El.

   „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou“ (Apocalipsa 3:12). Să devii neclintit ca un stâlp în casa lui Dumnezeu este un ţel atât de preţios, încât am îndura bucuroşi toate încercările necesare ca să ajungem acolo!

     Când Dumnezeu este centrul unei împărăţii sau al unei cetăţi, El o întăreşte „ca muntele Sionului, care nu se clatină“ (Psalmul 125:1). Şi când Dumnezeu este centrul unui suflet, chiar dacă se îngrămădesc nenorocirile din toate părţile şi urlă ca valurile mării, înăuntrul lui este o pace constantă. Lumea nu poate nici să dea nici să răpească acest fel de pace. Ce-i face pe oamenii de astăzi să tremure ca nişte frunze la primul semn de primejdie? Pur şi simplu lipsa trăirii lui Dumnezeu în sufletele lor, care sunt umplute în schimb cu lucrurile lumii.

   „Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului, care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie“ (Psalmul 125:1). Este un vechi cântec scoţian, inspirat de acest verset, care ne întăreşte sângele ca fierul:

  Cine se alipeşte de Dumnezeu cu încredere constantă

  Rămâne în picioare ca muntele Sionului,

  Şi cine rămâne neclintit, nu se va clătina,

  Ci va sta întărit pe vecie ca oţelul!