MĂRTURISIREA PĂCATELOR PRIN RUGĂCIUNE

Iov 40.3-5; 42.1-6 Iov a răspuns Domnului şi a zis: „Iată eu sunt prea mic; ce să-Ţi răspund? Îmi pun mâna la gură. Am vorbit o dată şi nu voi mai răspunde; de două ori, şi nu voi mai aduga nimic.” Iov i-a răspuns Domnului şi I-a zis: „Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.” „Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?” „Da, am vorbit fără să le înţeleg, de minuni care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep.” „Ascultă-Mă, te rog, şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa.” „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea, mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”

Mărturisirea păcatelor lui Iov este inserată într-un dialog cu Dumnezeu care îi califică vorbirile sale anterioare drept nebunie. Dumnezeu voia ca prin suferinţa lui Iov să-l pună la punct pe Satan. Iar Iov nu ştia acest lucru. El îşi recunoaşte înaintea Domnului micimea şi incapacitatea de a-I răspunde lui Dumnezeu. Nimic din fala discursurilor anterioare prin care i-a făcut praf pe prietenii săi. El nu doreşte să se mai dezvinovăţească înaintea lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o înaintea oamenilor. Limitele priceperii lui Iov ar trebui să ne facă să ne gândim şi noi la propriile noastre limite, neajunsuri sau defecte sufleteşti. Ascultându-L pe Dumnezeu Iov face în continuare distincţia între ce aude urechea despre El şi ceea ce pot vedea ochii inimii atunci când Duhul Sfânt le permite acest lucru. În pasul următor nimic nu ne mai împiedică să descoperim contribuţia Duhului Sfânt la pocăinţa inimii noastre. El ne face să vedem ceea ce noi până atunci n-am văzut. Iov L-a văzut astfel pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, s-a văzut pe sine însuşi ca om de care acum îi este ruşine: „... mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Lovitura dată lui Satan prin această pocăinţă este cu mult mai mare decât cea de la începutul naraţiunii când a binecuvântat Numele Domnului în urma a tot ceea ce i se întâmplase. Lui Satan nu-i place pocăinţa noastră sinceră şi de aceea face tot ce poate ca să n-ajungem la ea. Iar dacă am ajuns cumva s-o rezumăm doar la emoţii trecătoare. Nu era astfel cazul pocăinţei lui Iov când Dumnezeu i-a dat, spre verificare, şi o temă practică: să se roage pentru prietenii săi supărăcioşi şi antipatici.