Mântuit... prin credință, sau prin fapte?

Termenul „mântuit” este foarte des întâlnit în Sfânta Scriptură, atăt în vechiul testament, dar mai ales în noul testament.

Toată învățătura creștină are în centrul atenției un Mântuitor - Isus Hristos - Fiul lui Dumnezeu.

Dar este bine să stabilim ce înseamnă mântuire?

Nu există un sinonim mai potrivit pentru cuvântul „mântuire” decât acela de: izbăvire sau salvare.

Este bine să ținem cont în ce împrejurări este folosit acest termen, deoarece contextul în care se găsește se poate referi la mântuirea sufletului, sau la mântuirea (izbăvirea) dintr-o anumită situație dificilă. De exemplu:

Când Iona s-a rugat și a folosit expresia „Mântuirea vine de la Domnul”(Iona 2/9b) el nu sa referit la mântuirea sufletului ci și-a manifestat credința că va fi izbăvit din pântecele peștelui. Și așa a fost...

Vechiul testament abundă de acest „cuvânt” folosit în mod profetic precum că „mîntuirea este gata să vină pentru Israel”. Evreii au fost foarte receptivi la acest „mesaj de interes național”.

Iată ce citim în 1Petru 1/10:

„Proorocii care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetărilor și căutării lor stăruitoare”.

Numai că evreii n-au înțeles în ce constă această mântuire. Ei așteptau un izbăvitor care să-i elibereze de sub dominația romană...

Nici chiar Zaharia - deși era preot - n-a înțeles la ce anume se referă această mântuire și a vorbit despre ea asfel:

„ Și ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David, cun vestise prin gura sfinților Săi prooroci, mântuire de vrăjmașii noștri și din mâna tuturor celor ce ne urăsc. . (Luca 1/69,0, 71)

Însă îngerul aduce vestea bună că „mântuirea” a venit și clarifică:

„El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1/21) - și nu de vrăjmași.

Așteptările evreilor precum că Mesia - Salvatorul, va veni cu oștile sale și-i va izbăvi, au eșuat.

Născut într-o iesle, provenind dintr-un cătun sărăcăcios, înconjurat de 12 ucenici - oameni neînsemnați, petrecând timpul mai mult în prejma păcătoșilor și nu a liderilor religioși - așa cum se așteptau - evreii au tras concluzia: Nu acesta este Mântuitorul cel așteptat, ci un înșelător care s-a dat drept Fiul lui Dumnezeu... Acesta fiind și motivul răstignirii Lui...

Dar tocmai El era Mântuitorul lumii - dar care n-a dorit să fie cunoscut decât după „lucrările” Sale. (Matei 11/5, Ioan 10/24,5)

Așa că evreii l-au respins condamnându-L la moarte, dar tuturor celor ce L-au acceptat si au crezut în El, le-a dat dreptul să se facă copii a Lui Dumnezeu.

Este bine de reținut că pentru a beneficia de mântuirea sufletului, primul pas este credința în Domnul Isus. Iudeii însă s-au justificat: Noi suntem fiii lui Avraam care a fost bogat în fapte...

Însă autorul epistolei „către Evrei” le trimite un mesaj de avertizare:

„... cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic pentru că n-a găsit credință la cei ce l-au auzit. ( Evrei 4/2) iar în cap. 11/6 este concretizat:

„Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui”

Apostolul Pavel explică celor din Efes cum a fost posibilă mântuirea:

„Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință, și acesta este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni... (Efes. 2/8,9)

Așa a început procesul de mântuire a fiecăruia din noi: crezând în Domnul Isus și-n jertfa Lui mântuitoare.

„Toți proorocii mărturisesc, că orcine crede în El capătă în Numele Lui iertarea păcatelor” (Fapte 10/43)

Famenului i s-a spus: „Dacă crezi din toată inima” - se poate...

„Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” -... și Filip a botezat pe famen...

Ce declație frumoasă! .

Mântuirea se capătă doar prin credință. dar trebuie dusă de noi mai departe însoțită de fapte.

Așa că Pavel îi îndeamnă pe filipeni: „... duceți până la capăt mântuirea voastră cu frică și cutremur.”

Iar lui Filimon îi scrie: „rog ca această părtășie a ta la credință, să se arate prin fapte”

Credința este vitală pentru mântuirea sufletului, dar de ce este atât de necesar să fie însoțită de fapte?

Iacov explică: „După cum trupul fără duh este mort, tot așa și credința fără fapte este moartă”, iar Petru sfătuiește și el: „Dați-vă și voi toate silințele și uniți cu credința voastră fapta... ” (2Petru 1/5)

Adevărata credință angrenează (pune în mișcare faptele)

Credința te va conduce până la „porțile raiului” de acolo înainte nu va mai fi nevoie de ea, deoarece nu vom mai trăi prin credință ci la vedere. Mai departe... va fi nevoie de fapte.

„Ferice de acum de morții care mor În Domnul. Da, ei se vor odihni de ostenelile lor căci faptele îi urmează. (Apoc. 14/13)