LUCRAREA DE MÂNGÂIERE (2)

„Mângâiați-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:18)

Un profesor și pastor trebuia să participe la înmormântarea unei cunoștințe și, din greșeală, a ajuns la altă capelă. Acolo era depus trupul unui om în vârstă și văduva era singura persoană prezentă. Părea atât de singură, încât omul nostru a rămas la înmormântare, și apoi a însoțit-o la cimitir. După serviciul de înmormântare, în timp ce se aflau în mașină, pastorul a mărturisit că de fapt nu-l cunoștea pe soțul femeii. „M-am gândit eu”, a răspuns ea. „Nu v-am recunoscut! Dar ce contează… Nu veți ști niciodată ce mult a însemnat pentru mine să fiți acolo!” Philip Yancey scrie: „Simpla disponibilitate este cea mai tare forță cu care putem contribui la ceva. Pe bună dreptate îi discredităm pe cei trei prieteni ai lui Iov pentru răspunsul lor insensibil la suferința lui. Dar să citim relatarea din nou: „au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă”. Acelea au fost cele mai semnificative clipe pe care le-au petrecut cu el. Prin natura mea, eu mă depărtez de cei aflați în suferință. Cine știe dacă ei doresc să vorbească despre necazul lor sau nu? Vor să fie consolați sau înveseliți? La ce bun prezența mea? În mintea mea se învârtesc toate aceste raționamente și drept rezultat, ajung în cea mai rea situație posibilă: stau deoparte. Nimeni nu pronunță numele unui filozof când îl întreb: „Cine te-a ajutat cel mai mult?” Cel mai adesea, ei descriu o persoană liniștită, la locul ei, care a fost aproape, care a ascultat mai mult decât a vorbit, care nu s-a tot uitat la ceas, care a îmbrățișat, a mângâiat și a plâns… cineva care a fost disponibil și care a venit în ajutor în termenii suferindului, nu în proprii săi termeni.” Așa trebuie să-i mângâi și tu pe alții!