Locţiitorul meu

Căci mâinile vă sunt mânjite de sânge, şi degetele de nelegiuiri; buzele voastre spun minciuni, şi limba voastră vorbeşte nelegiuiri.
Isaia 59.3

Se povesteşte că în Orient erau odată doi fraţi. Unul dintre ei trăia numai în desfrâu, iar celălalt, dimpotrivă, era un om cu frica lui Dumnezeu. Acesta l-a îndemnat mereu pe fratele său să se îndepărteze de calea desfrâului şi să pornească pe calea credinţei şi a pocăinţei. Dar neascultarea l-a dus din rău în mai rău, până acolo încât a săvârşit o crimă.

Cu hainele pătate de sânge, acel om nelegiuit dădu buzna într-o seară în casa fratelui său, strigând: „Frate, scapă-mă! Am omorât un om; poliţia este pe urmele mele.“ Cel cu frica lui Dumnezeu a fost gata imediat să facă tot ce-i stătea în putere pentru salvarea fratelui său. La repezeală, ei schimbară hainele. Cel nevinovat se îmbrăcă în hainele pătate de sânge; cel vinovat luă haina nepătată. Când sosi poliţia, îl arestă pe cel cu hainele pătate de sânge. La judecată, el nu a avut niciun gând de apărare. El repeta mereu în gândul său: „Ştiu că trebuie să mor pentru crima fratelui meu.“ După ce a fost condamnat la moarte, a fost întrebat care îi este ultima dorinţă. El şi-a arătat dorinţa de a scrie o scrisoare fratelui său. Şi cum o astfel de dorinţă se respectă, celui din închisoare i se permise să scrie fratelui său.