LECȚII DE LA FĂPTURILE CREATE DE DUMNEZEU (2)

„Voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi” (1 Petru 1:8)

Azi, încă o lecție, de la… un câine orb! În cartea sa „Câini vorbitori”, Sam Mason a inserat și o altă lecție învățată de la câinii lui: „În ultimii doi ani din viața sa, Tigger, unul dintre iubiții noștri ogari cenușii italieni, și-a pierdut treptat vederea. Avea cataractă. Această boală i-a furat vederea, dar nu i-a putut fura relația neprețuită cu stăpânul său. Carol, soția mea, se referea deseori la Tigger ca la „băiatul nostru iubitor.” Acest câine nu obișnuia să stea culcat în poala noastră, ci își punea labele de o parte și de alta a gâtului nostru, după care își cuibărea capul sub bărbia noastră. Era adorabil. Deși era orb, dorința lui Tigger de a sta cu cei pe care nu-i mai putea vedea era neschimbată. În ciuda cataractei care i-a încețoșat privirea, nu știu cum făcea, dar reușea în continuare să ne privească chipurile. Capacitățile lui diminuate i-au limitat mișcările, însă dragostea și încrederea față de stăpânul său au rămas tari ca piatra. Toți cei care ne-am pus încrederea în Domnul suferim de anumite handicapuri… chiar și de natură spirituală. Le folosim oare ca pe niște scuze pentru faptul că nu-L căutăm pe Dumnezeu atât de intens pe cât ar trebui?! Lăsăm noi oare aceste handicapuri să micșoreze dragostea noastră pentru El? Sau, cu ajutorul lui Dumnezeu, găsim tăria de a ne depăși limitările pentru a experimenta bucuria nemărginită a prezenței Sale și pentru a împlini planul pe care L-a stabilit pentru viața noastră? Da, s-ar putea ca uneori să bâjbâim prin întuneric, și poate chiar să ne împiedicăm și să cădem, dar ne putem încrede în Acela care înțelege perioadele de orbire prin care trecem. Ne putem deschide inimile spre dragostea Sa și Îi putem răspunde cu iubire… chiar și fără să-L vedem!”