Lacrimile mi se revarsă de acum în suflet

   Astăzi am vrut să plâng. Am vrut să-mi forțez ochii să verse lacrimi, să îmi ușurez sufletul de prea multe poveri și dezamăgiri. Nu am mai plâns demult tare și m-am gândit că ceva s-a întâmplat cu mine de nu mai plâng pentru orice motiv, la fel cum făceam în urmă cu alte vremuri. Obișnuiam să plâng destul de des. Lacrimile îmi curgeau vesele și în valuri pe obrajii înroșiți și umflați de plâns ce mi-i chinuiam să-i ascund după mobile și în camere întunecoase. Nu aș fi recunoscut că plângeam în fața alor mei, dar fața mea spunea altceva între timp. Ochii roșii, nasul ce-mi curgea în neștire, dar mai ales tristețea ce mi se citea pe chip. Sunt anumite lucruri pe care chiar nu ai cum să le ascunzi. Acum mă chinui să plâng și nu pot. Astăzi, încercând să-mi forțez ochii să-mi verse lacrimi m-am trezit cu o gâză ce mi-a intrat în ochiul drept și am lăcrimat forțat. Am dat neputincioasă din umeri și m-am gândit că am ajuns să plâng forțat... și totuși, am atâta durere în mine. De ce nu o pot revărsa afară? De ce nu mai pot să mă descarc?

   Pentru că am devenit mai puternică. Nu mai am lacrimi nici pentru durerile adevărate, cele pentru care chiar merită să plâng. Și mi-e ciudă pe mine pentru asta, mi-e ciudă că odată plângeam pentru prostioare care nu meritau lacrimile mele, iar acum când au apărut adevăratele probleme râul de lacrimi îmi este secătuit. Poate ar trebui să mă bucur de asta, că nu mai plâng așa aiurea. Dar mă întristează această împietrire a inimii. Poate că e mai bine să-ți verși lacrimile în suflet, poate că vine o vreme când lacrimile devin invizibile și nu le mai simți decât tu rostogolindu-ți-se prin suflet, udând părțile zgrunțuroase din tine și curățindu-te pe interior. Îmi plâng durerile. Dar nu le mai plâng pe față, nu mai simt nevoia să-mi ascund lacrimile de nimeni... fiindcă nu se văd. Sunt genul acela de lacrimi pe care numai le simți în tine, dar care nu le vezi. Nu te mai întreabă nimeni ”de ce plângi?”, nu mai trebuie să dai explicații și să le spui motivul. Și-așa nu îți plăcea să faci asta, oricum.

   Plângem poate de multe ori și nici măcar nu știm. Ne înecăm în lacrimi nevăzute, dar care ne inundă sufletele. Aș mai vrea să pot plânge cum plângeam pe vremuri, dar nu mai am lacrimi. Poate am plâns prea mult și mi le-am consumat pe toate sau poate Dumnezeu îmi păstrează lacrimile ca să mai le plâng și de bucurie. Oricum e prea multă durere în mine, în noi toți. De ce să ne-o mai afișăm? Nu mai bine ne-o ascundem în spatele unui cântec ce-l tot punem pe repeat, sau în spatele unei cărți unde credem că o să găsim răspunsul ce-l căutăm, sau prin cuvinte, cum fac eu. Fiecare avem modul nostru de-a ne plânge durerile... nu lacrimile ne sunt întotdeauna calea de eliberare. Și totuși, așa mi-e de dor să mai plâng ca altădată...

Sursa: intrebarileinimii.blogspot.ro