Fragment din cartea ”Trezește-mă când moartea-i la fereastră”

Necredința adoarme și amorțește lumea asta în somnul cotidianului, a unei existențe plină de plictis în care nu mai are loc minunea…

”Hai Petru, vino la Mine!” Și s-a dus fără să se gândească pentru că gândul e opusul credinței, nu necredința. Necredința e doar rezultatul.

Era măreț Petru pe valuri. Era doar el și Hristos în mijlocul valurilor. Nici un pământean nu mai trăise asta. Era mândru și avea de ce.

Apoi și-au făcut loc sub tâmpla-i udă, întrebările.

”Normal marea nu-i făcută să umbli pe ea ci să-ți dea pești. E imposibil să umbli pe mare. Aici apa e adâncă și o să mă scufund rapid. Valurile sunt mari. Oare de ce n-am stat în barcă cu ceilalți? Eu nu-s Hristos, sunt doar un simplu om.”

Privindu-și picioarele și scăpându-L din ochi pe Mântuitor a început să se scufunde…

Pentru că dacă nu vrei ca lucrurile să se întâmple, nu se vor întâmpla.

A fost numit ”necredincios” de către Hristos sau om cu capul pe umeri. Și dacă el a fost numit așa, el care făcuse câțiva pași pe apă, cum trebuiau numiți cei ce rămăseseră în confortul bărcii?

A învățat atunci că a-ți lua privirile de la Hristos, și măcar pentru o clipă, înseamnă anonimitate și fapt divers. De aceea i-a spus mai târziu ologului de la Poarta Frumoasă să se uite în ochii lui. Avea de acum acea sclipire care te face să miști lucrurile care sunt făcute să nu se miște.

A învățat că Dumnezeu e dincolo de matematica omenească iar cel ce-a făcut legile le poate abroga măcar pentru o clipă. Iar universul nu se supără pentru aceasta.

Avraam a înțeles că Dumnezeu poate din cenușă să i-l dea înapoi pe Isaac, Ilie a știut că apa poate să ardă, Elisei a crezut că fiul sunamitei poate să fie readus la viață…

Mă ardea pe obraji, ca un crivăț siberian întrebarea medicului bătrân și șchiop: ”Crezi în Dumnezeu?” ”Da”, i-am răspuns imediat. ”Dumnezeu poate să facă o minune”, mi-a spus, și-a plecat târându-și piciorul după el.

Vorbea așa pentru că văzuse asta de multe ori. Desigur credința nu se vede dar se vede rezultatul ei, învierea.

Când totul prinde viață și contur…

Și pentru asta e nevoie doar de un sărut al credinței…

De un pas, chiar împiedicat, făcut pe puntea așezată peste lume…

                                                                                                  Vladimir Pustan