Exodul

    După perioada patriarhilor - Avraam, Isaac și Iacov - relatată în restul cărții Geneza, poporul Israel a petrecut câteva sute de ani în Egipt, unde a devenit, mai apoi și sclav. Evreii au strigat la Dumnezeu pentru îndurare. Drept răspuns, Dumnezeu a hotărât să-i elibereze prin mâna lui Moise și apoi să-i aducă, prin pustie, în Țara Promisă, Canaan. Scopul pe care Dumnezeu dorea să-l atingă prin eliberarea din Egipt este relatat și în alte locuri în afară de cartea Exod - de exemplu, în Ezechiel și în Psalmi. (Ezechiel 20:5-9, Psalmul 106:6-8)

    Este limpede că eliberarea din Egipt nu se datorează vredniciei israeliților, ci vredniciei Numelui lui Dumnezeu. El a acţionat „din cauza Numelui Său".

    De asemenea, acest lucru reiese foarte clar din însăși istoria ieșirii din Egipt, relatată în Exod 14:

    Eu voi împietri inima lui Faraon și-i va urmări, și Eu voi fi slăvit în Faraon și în toată oastea lui, și egiptenii vor ști că Eu sunt Domnul (...). Și egiptenii vor ști că Eu sunt Domnul, când voi fi slăvit în Faraon, în carele lui și în călăreții lui. (Exod 14:4,18)

    Scopul lui Dumnezeu este să acționeze în așa fel, încât să determine poporul să Îi recunoască slava și să mărturisească faptul că El este singurul Domn din Univers. De aceea, marele eveniment al exodului, care a constituit o paradigmă pentru toate actele salvatoare întreprinse de Dumnezeu, ar fi trebuit să clarifice tuturor generațiilor faptul că scopul lui Dumnezeu cu Israelul era să se glorifice pe Sine și să creeze un popor care să se încreadă în El și să-și găsească desfătarea în slava Lui.