Dumnezeu nu are slăbiciuni!

   Nu ne plac oamenii care par îndrăgostiţi de propria lor inteligenţă, de puterea lor sau de propriile abilităţi, de felul în care arată sau de bogăţia lor. Nu ne plac învăţaţii care îşi etalează mereu cunoştinţele sau ne recită lista ultimilor lucrări publicate. Nu ne plac oamenii de afaceri care ne spun cât de inteligent şi-au investit banii şi cum au reuşit să rămână în fruntea pieţei, cumpărând la preţ mic şi vânzând la preţ mare. Nu ne place să-i privim pe copii cum se joacă "de-a cel mai bun" (Al meu este mai mare! Al meu este mai rapid! Al meu este mai frumos!). Şi, doar dacă nu cumva suntem unul dintre ei, îi dezaprobăm pe cei care nu se îmbracă simplu şi practic, ci doresc să atragă atenţia cu moda cea mai recentă.

   De ce nu ne plac toate acestea? Cred că principalul motiv este faptul că astfel de oameni nu sunt autentici. Ei sunt ceea ce Ayn rand numeşte oameni "de mâna a doua". Ei nu trăiesc din bucuria împlinirii lucrului pe care îl preţuiesc de dragul său. În schimb, trăiesc  "la mâna a doua" din complimentele pe care le obţin de la alţii. Cu un ochi privesc la acţiunile lor, iar cu altul urmăresc audienţa. Pur şi simplu nu-i putem admira pe aceşti oameni de "mâna a doua". Îi admirăm pe cei care sunt siguri pe ei şi destul de integri ca să nu aibe nevoie să-şi acopere slăbiciunile şi să-ţi compenseze defectele încercând să obţină complimentele celorlalţi.

   Astfel, pare destul de raţional ca orice învăţătură care Îl aşează pe Dumnezeu în categoria celor de mâna a doua să fie inacceptabilă pentru creştini. Şi pentru mulţi, învăţătura care spune că Dumnezeu caută să-Şi arate slava şi să primească laude de la oameni Îl pune pe Dumnezeu în această categorie. Dar oare chiar aşa stau lucrurile? Unul este sigur: Dumnezeu nu are slăbiciuni, şi nici defecte: "Căci din El, prin El şi pentru El sunt toate" (Romani 11.36)