Dragostea plânge

   Cuvintele lui Pavel din 2 Corinteni 2 ridică o întrebare. În versetul 4 el spune că le-a scris "cu multă mâhnire şi cu strângere de inimă, cu multe lacrimi." Este oare aceasta o inimă a dragostei? Am accentuat atât de mult faptul că dragostea este revărsarea bucuriei, încât unii s-ar putea gândi că în inima dragostei nu există loc pentru întristare sau teamă, şi nici loc pentru lacrimi pe faţa ei. O astfel de concluzie este total greşită.

   Mulţumirea unui hedonist creştin nu este o seninătate asemănătoare cu cea a lui Buddha, nemişcată de rănile altora. Este o stare de mulţumire profund nesatisfăcută. Este o foame constantă după mai mult din sărbătoarea harului lui Dumnezeu. Şi chiar măsura mulţumirii pe care o dă Dumnezeu conţine un impuls nesăţios de a se extinde către alţii (2 Corinteni 8.4 şi  1 Ioan 1.4). Bucuria creştină se descoperă pe sine ca o mulţumire nesatisfăcută ori de câte ori percepe nevoia umană. Ea începe să se extindă în dragoste spre a umple acea nevoie şi pentru a da naştere bucuriei credinţei în inima celeilalte persoane. Dar, având în vedere că între perceperea nevoii celuilalt şi fericirea noastră datorată, în cele din urmă, faptului că bucuria celeilalte persoane a fost restaurată, există adesea o discrepanţă în timp. În acel interval de timp există loc pentru plâns. Plânsul compasiunii este plânsul bucuriei împiedicate să se extindă către alţii.