DORUL DUPĂ VEȘNICIE

„Cetăţenia noastră este în ceruri” (Filipeni 3:20)

În fiecare an, somonul de Pacific, după ce a trăit cinci sau șase ani în ocean, simte brusc chemarea de a se întoarce în amonte în apele râului în care s-a născut. Luptându-se cu pescari, cu urși și cu barajele centralelor hidroelectrice, el își croiește drum în amonte, hotărât să ajungă acasă. Oamenii de știință nu știu cum își găsește somonul drumul exact spre râul în care s-a născut, după ce a stat în ocean mai mulți ani. Unii cred că reușește pentru că a rămas cu gustul și mirosul apei proaspete în care s-a născut. Alții cred că folosește stelele pentru a naviga. Indiferent cum o face, noi știm că nu folosește hărți sau busole; călătoria lui este una intuitivă. El simte chemarea unui râu anume, și nu poate fi satisfăcut până când nu-l găsește. La fel este și cu noi: Dumnezeu ne-a creat pentru cer, și nimic din viața aceasta nu ne va mulțumi pe deplin (vezi Eclesiastul 3:11). La fel ca somonii, noi suntem în lumea aceasta, dar nu suntem din ea. Da, găsim bucurie atunci când împlinim misiunea pe care ne-a dat-o Dumnezeu în viață, dar nu înseamnă nimic în comparație cu bucuria care ne așteaptă în ceruri. Pavel o spune astfel: „cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filipeni 3:20-21). Iar când cei dragi ai tăi, care au fost răscumpărați prin sângele lui Hristos, pleacă în veșnicie, vei tânji și mai mult să-i reîntâlnești.