Doamne, ce Te-a oprit ?

Doamne, ce Te-a făcut să Te apleci spre noi? Ce Te-a oprit sǎ ne ştergi de pe faţa pământului cu totul? Cum de mai existăm?! Noi, care nu putem zice nimic altceva decat “eu”… De sute de ori dacă am fi întrebaţi, tot despre noi am vorbi. Noi, care raportăm totul la propria persoană, care plecăm de la “eu” pentru a termina cu un “eu” şi mai puternic. Tu cum de Te-ai aplecat asupra noastră? Ne e scarbă de noi , Doamne, de eul nostru murdar si corupt… de sufletele mici, mărginite de cele trei laturi ale unui triunghi numite toate “eu”. Am vrea să fugim, întocmai ca Lot dintr-o Sodomă care nu ne mai poate oferi nimic, căci sufletele noastre sunt scârbite de tot, şi în fiecare zi ne chinuim văzând păcatele fiilor oamenilor. Dar nu e nici un loc sub soare unde să ne asezăm capul şi să ne odihnim mintea obosită. Sunt numai pietre, aici, in deşertul acesta… Dar pe fiecare piatră pe care unul de-ai Tăi îşi aşează capul, tu deschizi poarta cerurilor. Toţi cei truditi si împovărati, toţi fugarii lumii acesteia, precum Iacov altădată, descoperă uimiţi şi astăzi: “Cu adevărat, Domnul este in locul acesta, şi eu nu am ştiut !”. TU, un Dumnezeu enigmatic…cât de in siguranţă suntem cu/în Tine! TU, care Te-ai înconjurat de trestii frânte, de mucuri care cu greu mai fumegă. TU, Dumnezeul cauzelor pierdute, vedem cât de mult ne iubeşti simtind şfichiuirea biciului Tău in trupurile noastre. Îţi mulţumim că Isus a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre, pedeapsa care ne dă pacea a cazut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Doamne, îndepartează-Ţi mânia de la noi, înmoaie-ne inimile de piatră, căci vrem să te ascultăm cu dragoste şi nu de frica pedepsei. Stim că nu-Ţi face plăcere suferinţa noastră şi ştim că jertfa de pe Golgota este leacul pentru noi. Te rugăm, retrage de la noi biciul mâniei Tale, căci ce iubire vom cunoaşte dacă TU o ascunzi pe a Ta?