De de pe vremea lui Ieremia Vodă

Istoricul scrie că așa cum îi era obiceiul, Ieremia Vodă se duce într-o duminică la biserică. Pe la mijlocul liturghiei, un ofițer vine și îi spune că dușmanul e aproape de Suceava. Dar acesta nu iese din biserică, până nu sfârșește slujba. Oare ce știa acesta și ce-am uitat noi? Că bătăliile sunt ale Domnului. Și victoriile…

Noi să ne facem partea noastră, deci să ne rugăm și să ne încredem în El. Să nu ne bizuim pe carele noastre, nici pe călăreții noștri. Să ne punem nădejdea în El.

E ciudat ca atunci când se aude zvon de luptă unii să fugă în biserică și alții pe metereze. Pentru cei ce pun genunchiul jos, nu-i oare lașitate? Nu-i dezertare? Nu există cumva o vreme a rugăciunii și o vreme a luptei? Aceasta depinde de cine credem că suntem. Dacă o să credem că suntem copiii Lui atunci o să ne rugăm. Tata e tare. Dacă știm că suntem un produs al istoriei atunci o să ne luptăm căci istoria contabilizează și victoriile și înfrângerile.

David a fost pedepsit de Dumnezeu că și-a numărat ostașii, suprem act de trădare a Cerului. A uitat că Dumnezeu îi dăduse de atâtea ori victorii cu o mână de oameni.

Poate că suntem prea paralizați de frică pentru a ne ruga. Dar cum reușim să fugim în starea asta la arme? Problema rămâne deschisă. Cum a rămas și Ieremia Vodă în biserică. Dacă veți fi curioși să știți cum s-a terminat lupta citiți în istorie. Oricum se apropie 1 decembrie, ziua României. Iar istoria ne poate învăța multe. Mai ales atunci când e istoria lui Dumnezeu. Ceea ce nu-i întotdeauna cazul la români…

                                                                                                  Vladimir Pustan