Cum se realizează încurajarea

    A urmări atenuarea temerilor cuiva prin cuvintele noastre este un obiectiv ușor de enunțat, dar adesea greșit înțeles. Mulți oameni gândesc ceva de genul „toată treaba asta cu încurajarea, cu sprijinul și cu acceptarea e, de fapt, vorbărie goală”. Nu reușesc nici pe departe să pună degetul pe rană și denotă o perspectivă îndulcită asupra păcatului. Oamenii au nevoie de mai puțină încurajare și de mai multe îndemnuri de a lepăda omul cel vechi și a-l îmbrăca pe cel nou.

   Personalitățile tip „mână de fier” (care, rareori, au prieteni apropiați) vor, cu orice preț, să le impună altora să-și îndeplinească responsabilitățile. Ele uzează de orice măsură pentru a-i obliga pe ceilalți să aibă timpul de părtășie, să-și mărturisească credința, să vină la biserică, să dea zeciuială. Unii, în funcție de temperament, se conformează acestor presiuni și par să înainteze frumos spre drumul spre maturitate spirituală. Alții se răzvrătesc. În ambele situații, oamenii nu sunt atrași sufletește spre Dumnezeu.

    Cultul în vogă al iubirii de sine creștine, al cărui principiu de căpetenie este „trebuie să înveți mai întâi să te iubești pe tine însuți” duce la o reacție adversă față de liderii religioși aspri, împingându-i pe adepții lui în extrema cealaltă: „trebuie să fim plini de căldură și să iubim necondiționat”. Îndemnurile, apelurile la disciplină și presiunea de a face angajamente sunt toate contraproductive pentru creșterea spirituală. Oamenii au nevoie de o atmosferă de dragoste și acceptare pentru a crește. Numai în contextul iubirii se poate ajunge la maturitate spirituală personală.

    Adepții acestei orientări pot cădea foarte ușor în plasa umanismului, o filosofie nebiblică, în viziunea căreia omul este „bun în esența lui” și problemele apar doar atunci când societatea, printr-un sistem opresiv de legi și pedepse, împiedică exprimarea acestui caracter bun. Creștinii trebuie să respingă această idee, recunoscând rezultatele grave ale căderii omului în păcat. Adevărul este că ființa umană nu are nici cea mai mică tendință naturală de a se conforma caracterului lui Dumnezeu. Ne abatem de la calea cea dreaptă tot atât de firesc pe cât azvârle un animal nărăvaș din copită.

    Regenerarea spirituală prin Duhul Sfânt ne oferă o motivație nouă și scopuri noi, dar vechile tendințe păcătoase rămân în noi. Prin urmare, avem nevoie de îndemnuri, de mustrare și de disciplină, iar Biblia abundă de ele. Profetul Amos ar fi pufnit disprețuitor dacă i s-ar fi spus că evreii din vremea sa erau, în fond, un popor cooperant, având nevoie doar de un mediu plin de afecțiune pentru ca adevărata lor natură să înflorească, dând la iveală numai dragoste și fapte bune. Biblia ne învață să ne îndemnăm unul pe celălalt la dragoste și la fapte bune. Acceptarea pasivă a oamenilor în starea care se află, până la momentul când vor reveni la o trăire după voia lui Dumnezeu, nu reprezintă o strategie biblică de încurajare.

    Așadar, încurajarea nu trebuie să fie exclusiv o dojană plină de asprime sau, dimpotrivă, o căldură plină de acceptare. Amândouă se vor găsi în lucrarea de încurajare, dar nici una nu ajunge la esența încurajării. Încurajarea depinde de dragostea care îl motivează pe cel ce dorește să încurajeze ca și de înțelepciunea lui de a discerne exact nevoile celuilalt. Cuvintele propriu-zise pot urmări avertizarea, mustrarea, corectarea, condamnarea, învățarea, explicarea, manifestarea compasiunii, stimularea la reflecție, aprobarea sau scoaterea la lumină a unor probleme ascunse. Dacă motivul este dragostea, iar ținta e frica, vorbele vor reuși să încurajeze.