Confesiuni în decembrie

Drumul istoriei e pavat cu morți, drumul civilizației cu cutii de conserve iar drumul spre Dumnezeu nu-i altceva decât o albie de râu pe care se rostogolesc lacrimile peste pietrele renunțării.

Pustiul din tine amplificat de cel de afară dă în oglindă o fata morgana în care nălucile țin loc de tovarăși de drum.

Ca să mergi chiar și în genunchi spre tronul lui Dumnezeu îți trebuie curaj iar curajul e lupta cu frica, adică stăpânirea fricii, și nu absența ei…

Am înhămat la căruța vieții o stea, vorba lui Emerson, dar steaua nu s-a clintit. Stătea țeapănă ca un măgar nemâncat și atunci am înțeles că la căruța vieții trebuie să tragi singur pentru că nu trebuie să stai în căruță, ci sub jug.  În căruță porți visele , amintirile, bucuriile și tristețile… Așa am întârziat 23 de ani să ajung la Dumnezeu, pentru că drumul e greu, piedicile multe iar gândul renunțării vrea să-ți fie tovarăș de jug…

Când a murit tata, mama n-a zis nimic, doar a ieșit afară și a privit în soarele de sfârșit de iulie, ca să afle în lumina orbitoare răspunsuri pentru sufletul ei  criogenat în câteva secunde.

La cruce e încă loc destul, înghesuiala e în altă parte… Acolo te găsești sau regăsești  pentru că nu o să știm niciodată, Descartes a adus cu el taina în mormânt, dacă pe Dumnezeu Îl găsim când ne pocăim sau Îl regăsim pentru că L-am avut odată în inocență și L-am pierdut pe drum.

Oricum, întâlnirea cu El schimbă traiectoria stelei ce-a fugit de la căruță… Iar în suflet apare brusc în mijloc de decembrie, o preacurată dimineață de mai…

                                                                                 Vladimir Pustan