Cioburile

   Micul Daniel îşi păstra "comorile" într-un colţ din pivniţa casei părinteşti. Într-o zi, după cum obişnuia, se duse din nou în acel loc. Deodată, se auzi un plânset puternic. Mama, speriată, fugi într-acolo dar se linişti când văzu că micuţul nu era rănit. Îl întrebă care e cauza lacrimilor iar băiatul, suspinând se tângui:

   - Cioburile mele, o, cioburile mele! Cine mi le-a luat?

   - O, Daniel, cât m-ai speriat, cum poţi plânge pentru nişte cioburi? îi spuse mama cu reproş.

   Atunci, mama simţi mâna soţului, care venise în pivniţă pe neobservate, pe umărul ei. Îi spuse cu seriozitate:

   - Maria, Maria! De ce ne mirăm de copil? Nu plângem şi noi uneori pentru nişte cioburi?

   Copiii ţin uneori la unele lucruri de nimic, fără nici o valoare.

   Ce fel de comori sunt cele spre care tindem noi? Au valoare?

   Le vom regăsi în cer?

"Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii!"

Matei 6.19