Chemarea creştinului la luptă

Apostolul Pavel avea o inimă deosebită. În scrisorile adresate primilor creştini din Efes, el ştia că trebuie să-i pregătească pentru vremurile deosebit de grele ce aveau să vină dar, mai întâi, el dorea să-i ncurajeze şi să-i mângâie, astfel că le amintea de puterea Domnului: "Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui" (Ef. 6:10).

Ca şi cum s-ar fi gândit: "S-ar putea ca unii din prietenii mei dragi să fie cuprinşi de frică, văzându-şi duşmanii atât de puternici, iar pe ei atât de slabi; atât de numeroşi, în timp ce ei sunt aşa de puţini la număr; atât de bine echipaşi şi pregătiţi de luptă, în timp ce ei sunt aşa de puţini la număr, atât de neinstruiţi". Sigur că el a ştiut că cineva puternic copleşit de frică şi prea preocupat cu propria-i suferinţă nu mai poate asculta vreun sfat, chiar şi al unui bine intenţionat prieten. Frica îşi imobilizează victima - asemănător unui soldat înspăimântat, care aleargă triumfând în tranşee, la primul zgomot al luptei, şi nu iese de acolo, până când nu trece pericolul.

Astfel că Pavel caută un antidot pentru frica lor şi curând găseşte unul. Acesta este răspunsul la mutilarea suferită de toţi creştinii, de pe urma pacatului lui Adam. El ne spune: "Nu lăsaţi ca teama să vă copleşească! Înaintaţi cu curaj, nu vă temeţi şi fiţi tari în Domnul!" Şi au primit marea consolare: "Câştigarea luptei se datorează lui Dumnezeu, şi nu abilităţii sau puterii noastre!"

Desigur că, auzind această veste mângâietoare, fiecare suflet înspăimântat va putea răsufla uşurat. Acum, creştinul se poate concentra asupra temei ce-i stă la îndemână, şi anume "să fie tare". Acesta este un îndemn scripturistic întâlnit frecvent: "Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă" (II Cr. 32:7). "Spuneţi celor slabi de inimă: "Fiţi tari""- (Isaia 35:4).

Creştinul este chemat să aibă curaj.

Un duh de frică nu este, nici pe departe, cea mai neînsemnată grijă a creştinului. Dintre toţi oamenii, tu vei avea nevoie de curaj şi hotărâre, daca doreşti să urmezi ordinele Comandantului ceresc. El îţi porunceste: "Întăreşte-te şi îmbărbătează-te..." De ce? Pentru a te împotrivi naţiunilor ce se războiesc? Pentru a-ţi face un nume mare? Nu! Ci "...pentru a lucra cu credincioşie, după toată legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise" (Ios. 1:7). Iată de ce ai mai mare nevoie de un duh mai curajos, pentru a-L asculta pe Dumnezeu cu credincioşie, decât pentru a conduce o armată de oameni, de mai mult curaj, pentru a fi creştin, decât pentru a fi comandant. Provocarea depăşeşte curajul celor mai buni, dacă ei nu primesc ajutor dintr-o sursă mai mare decat ei înşişi.

Gândirea omenească îl vede pe creştin îngenunchiat şi râde de slabiciunea copilului lui Dumnezeu în fata duşmanilor ce năvălesc asupra lui. Numai o privire divină poate observa pregătirile măreţe ce sunt în curs de desfăşurare. Ş,i totuşi, după cum un soldat neînarmat nu poate îndeplini faptele eroice ale unui infanterist bine echipat, tot aşa, creştinul firesc nu poate spera să realizeze, pentru Dumnezeu, faptele deosebite pe care un creştin duhovnicesc le aşteaptă prin rugăciune. 

Rugăciunea este principala cale care conduce direct la tronul lui Dumnezeu. Prin ea, creştinul se apropie de Dumnezeu cu îndrăzneală, se bazează pe El, se luptă cu El şi nu-L lasă să plece, până nu-i dă binecuvântarea.

Totodată, creştinul firesc, adormit în faţa pericolelor, datorită stării lui păcătoase, aleargă în luptă cu capul înainte, cu o încredere oarbă, ca apoi să se întoarcă livid, când conştiinţa i se trezeşte şi îl avertizează că păcatele sunt asupra lui. Apoi, slăbit de acest atac neaşteptat, îşi aruncă armele, fuge dinaintea lui Dumnezeu, precum Adam, şi nu îndrăzneşte să-L privească în faţă.

Orice îndatorire pe care creştinul o are, în umblarea sa cu Dumnezeu, este însoţită de multe dificultăţi, ce ţintesc asupra lui, în drumul către cer. El trebuie să lupte cu duşmanul, pentru fiecare bucată de pământ. Numai acele suflete nobile, care îndrăznesc să ia cerul cu asalt, sunt potrivite pentru această chemare.

Laşitate contra curaj.

Această analogie cu războiul reflectă de ce sunt atât de mulţi care-L mărturisesc pe Hristos şi, de fapt, aşa puţini creştini; aşa de mulţi care se luptă împotriva Satanei, şi atât de puţini care ies învingători. Ei toţi pot avea dorinţa de a fi biruitori, dar puţini au curajul şi hotărârea de a lupta cu dificultăţile ce se interpun în drumul spre victorie. Tot Israelul l-a urmat, plin de bucurie, pe Moise, din Egipt. Dar când stomacul lor a început să sufere, din pricina foamei, iar când dorinţele lor nu au fost satisfacute imediat, ei au fost gata să dea înapoi. Ei preferau sclavia faraonului, binecuvântărilor promise de Domnul.

Oamenii sunt la fel şi astăzi. Oare câţi împart cu Hristos drumul de suferinţă al crucii? Ei merg precum Orpa, doar o bucată de drum (Rut 1:14). Ei mărturisesc Evanghelia şi se autodenumesc moştenitori ai binecuvântărilor celor sfinţi. Dar, când sunt încercaţi, se satură foarte curând de călătorie şi refuză să sufere pentru Hristos. La primul semn al suferinţei, ei Îl sărută şi Îl părăsesc pe Salvator, şovăind în a pierde cerul, dar şi fără dorinţa de a-l cumpăra la un preţ atât de mare. Dacă, pe drum, sunt nevoiţi să reziste atâtor vrăşmaşi, ei se vor mulţumi cu resursele lor proprii şi vor lăsa apa vieţii celor mai aventuroşi. Cine oare nu a învăţat din experienţa lui proprie că, pentru a-L urma cu toată inima pe Hristos, este nevoie de un alt duh, decât de cel al lumii?

Creştine. fie ca acest lucru să te îndemne să apelezi la Dumnezeu pentru hotărârea sfântă şi curajul de care ai nevoie pentru a-L urma pe Hristos. Fără aceasta nu poţi fi ceea ce mărturiseşti. Fricoşii se îndreaptă spre iad. (Ap. 21:8); cei curajoşi iau cerul cu navală (Mt. 11.12). Fricoşii nu vor moşteni niciodată Cerul. Nu te lăuda că eşti iubit de Dumnezeu şi că sângele Lui regesc curge prin venele tale, până când nu-ţi dovedeşti descendenţa, prin acest duh neînfricat, îndrăzneala de a fi sfânt, în ciuda oamenilor şi a Diavolului.

Vei găsi puteri şi curaj, aflând că însărcinarea ta este divină. Dumnezeu Însuşi subscrie luptei tale şi L-a numit pe Fiul Său "Căpetenia mântuirii" (tale) ( Evr. 2:10). El te va conduce în luptă cu curaj şi te va încununa cu slavă. El a trăit şi a murit pentru tine; El va trăi şi va muri pentru tine. Bunătatea şi blândeţea faţă de soldaţii Săi sunt de nedescris. Istoricii spun că Traian şi-a rupt hainele pentru a lega rănile soldaţilor lui. Biblia ne spune că Hristos Şi-a vărsat sângele ca un balsam, pentru a vindeca rănile sfinţilor Lui, iar trupul Lui a fost frânt, pentru a le lega. 

În ce priveşte curajul, nimeni nu se poate compara cu Domnul nostru. El niciodată nu a fugit din faţa pericolului, nici chiar atunci când iadul şi dreptatea divina I se împotriveau. Ştiind tot ce avea să I se întâmple, Isus a înaintat şi a spus - Salvatorul nostru n-a pierdut nici o bătălie, nici chiar când a murit. El a ieşit biruitor, înălţându-Se la cer în carul triumfal, împreuna cu cei câstigaţi de El prin luptă. Acolo ei sunt înfăţişaţi de El, spre bucuria negrăita a sfinţilor şi îngerilor.

Ca membru al armatei lui Hristos, tu mărşăluieşti în rândurile duhurilor războinice. Fiecare dintre camarazii tăi este un copil al Regelui. Asemenea ţie, unii se găsesc în toiul luptei, înconjuraţi din toate părţile de încercări şi ispite. Alţii, după multe asalturi, împotriviri şi critici pe seama credinţei lor, se găsesc deja pe zidul ceresc, ca biruitori. De acolo, ei privesc spre pământ şi te îndeamnă să urci dealul dupa ei. Ei strigă astfel: "Luptă până la moarte şi cetatea va fi a ta, după cum astăzi este a noastră! În schimbul unei lupte de câteva zile, vei fi răsplatit cu gloria cerească. O singură clipa a acestei bucurii veşnice va şterge lacrimile victoriei depline".

Într-un cuvant - Dumnezeu, îngerii şi sfinţii care sunt deja cu Domnul te privesc şi observă comportarea ta de copil al Celui Preaînalt. Această mulţime de martori (Evr. 12.1) strigă din ceruri, plini de bucurie, ori de câte ori învingi o ispită, depăşeşti vreo dificultate sau recâştigi terenul din mâinile Vrăşmaşului. Iar dacă lupta este prea grea pentru tine, Salvatorul este lângă tine, cu resursele necesare pentru a-ţi da uşurare la momentul potrivit. Văzând dovada dragostei şi a zelului tău în orice luptă, inima Lui tresaltă. El nu va da uitării credincioşia ta. Iar când te vei întoarce din luptă, El te va primi cu aceeaşi bucurie cu care a fost primit de Tatăl Său când S-a înapoiat la cer.

Ţi-ai dori să fii un soldat viteaz?