Ce duci în spate omule?

Într-un sătuc de munte din Ardeal trăia un om cocoşat care-şi dorea mai mult ca orice pe lume să poată privi în sus, spre cer. Să poată vedea cerurile – locuinţa lui Dumnezeu, să poată admira stelele, luna şi soarele – creaţia lui Dumnezeu. Însă din păcate el putea privi doar în jos, în pământ. Până într-o noapte când se întâmplă cu el o minune: întorcându-se acasă, cam pe la miezul nopţii, trebuia să treacă prin cimitirul satului. Deodată în faţa lui apăru un înger care-l întrebă :
— Ce duci în spate omule?.
— Neputinţa mea de a privi spre cer – o cocoaşă, oftă omul cu tristeţe.
— Dă-o încoace şi priveşte spre cer! – porunci îngerul întinzând mâna după cocoaşa omului, astfel că acesta se întoarse acasă drept ca o lumânare.
A doua zi întreg satul vorbea, mirându-se despre ce i s-a întâmplat omului cocoşat.
Auzind de cele întâmplate, un om care era şchiop din naştere, şi care-şi dorea mai mult ca orice pe lume să poată alerga după plăcerile nebune ale acestei lumi, să poată dansa şi mai ales să poată ţine pasul alături de tovarăşii săi de rele, se duse şi el la miezul nopţii în cimitir cu speranţa că da de-l va întâlni pe înger, şi culmea când se făcu miezul nopţii în faţă-i apăru îngerul, care-l întrebă:
— Ce duci în spate omule?..
— În spate nu duc nimic, eu sunt şchiop şi te-aş ruga foarte mult dacă ai vrea să mă vindeci de neputinţa mea, ca să pot merge şi eu la dans şi pe la chefuri alături de prietenii mei!
— Şi în spate zici că nu duci nimic? – se miră îngerul.
— Nu! – răspunse hotărât omul şchiop.
— Atunci ţine cocoaşa aceasta! – spuse îngerul, şi îi puse omului şchiop în spate o cocoaşă, încât acesta se întoarse acasă şi cocoşat pe deasupra.

* * *

Din punct de vedere spiritual toţi oamenii sunt cocoşaţi, pe toţi ne împiedică câte un lucru pământesc de nu putem privi în sus spre ceruri.
Mulţi poartă-n spate povara poftelor firii pământeşti, alţii poartă povara gândurilor lumeşti, alţii îngrijorările acestui veac, alţii sunt cocoşaţi de ură, de neînţelegere, de tot felul de dorinţe. Unii nu au timp şi nici nu simt nevoia de a privi în sus.
În Evanghelia după Luca, avem un minunat exemplu cu o femeie cocoşată, pe care Domnul Isus o vindecă de neputinţa ei:
„Isus învăţa pe norod într-o sinagogă în ziua sabatului. Şi acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de neputinţă; era gârbovă şi nu putea nicidecum sa-şi îndrepte spatele. Când a văzut-o Isus a chemat-o şi i-a zis: „ femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.” Şi-a întins mâinile peste ea: îndată s-a îndreptat, şi slăvea pe Dumnezeu.”
Ce lucru îmbucurător putem citi în acest text biblic: „Când a văzut-o Isus a chemat-o…” Da, Isus cheamă la fel şi astăzi pe toţi cei ce doresc să-şi ridice privirea spre cer şi nu pot. Şi această femeie dorea să-şi ridice capul şi nu putea. Isus Mântuitorul lumii observă acest lucru şi-i spune: „Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta!”
Acelaşi Isus, are aceiaşi putere şi azi şi dacă ne spune: „Eşti dezlegat de neputinţa ta!” atunci înseamnă că suntem liberi, dezlegaţi de tot ce ne leagă şi putem privi spre cer. Dar dacă nu ne recunoaştem neputinţele, dacă spunem că în spate nu ducem nimic, dacă ignorăm povara de păcate din spatele nostru şi pe deasupra dorim să alergăm după plăcerile nebune ale acestei lumi, s-ar putea ca Isus să ne întoarcă spatele, iar cel rău să ne împovăreze şi mai mult.