Bătăile clopotului

...a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.
Eclesiastul 3.11

Bunica Larisei nu a mai avut nici ea linişte. Gândul veşniciei o frământa mereu. Astfel, şi-a adus aminte că în casă se afla undeva o Biblie. Au căutat amândouă şi au găsit-o. Numaidecât, Larisa a început să citească în Biblie. Interesul ei creştea din zi în zi. A recunoscut repede că este o păcătoasă în faţa lui Dumnezeu şi că după moarte o aşteaptă judecata divină. Dar citind mai departe a înţeles că poate găsi salvare: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3.16).

Larisa a crezut cuvintele Bibliei. Într-o seară a îngenuncheat şi i-a recunoscut Mântuitorului păcatele ei. Astfel, s-a adăpostit în braţele sigure ale Fiului lui Dumnezeu. Din acel ceas, Larisa a fost foarte fericită şi liniştită. Mântuitorul îi luase frica morţii şi îi dăruise pacea sufletească. De acum înainte putea bate clopotul de câte ori trebuia; întristarea Larisei a dispărut pentru totdeauna. Bunica nu a fost prea bătrână şi cititorul nu este prea tânăr să primească pacea sufletească prin credinţa în Mântuitorul. Chiar acum există această posibilitate; mâine poate fi prea târziu, un veşnic prea târziu.