Trecând prin văile zdrobirii

Trecând prin văile zdrobirii

În viața fiecărui credincios există momente în care parcă se rupe cerul de deasupra lui și pământul de sub picioare. Nu pentru că Dumnezeu ne părăsește, ci pentru că ne trece prin școli unde nu se intră cu aplauze, ci cu lacrimi. Fiecare om care vrea să crească, să se maturizeze și să-L cunoască mai adânc pe Dumnezeu trece, mai devreme sau mai târziu, prin văi în care inima este zdrobită și caracterul este curățat. Acolo se pierde mândria, se rupe încrederea în oameni, se usucă ambițiile omenești, iar sufletul începe să semene cu inima Lui. Nimeni nu cere astfel de drumuri, dar toți cei ce ajung pe vârfuri au trecut întâi prin vale. Așa e lucrarea lui Dumnezeu: începe cu zdrobire și se termină cu sfințire.
Drumul meu nu a fost un drum ușor. Au fost zile în care sufletul mi-a fost sfâșiat, nopți în care lacrimile mi-au spălat obrajii și momente în care n-am știut dacă voi mai putea să mă ridic. Am trecut prin văi ale zdrobirii pe care nimeni nu le vede, decât Dumnezeu. Au fost vorbe care au rănit mai adânc decât orice rană, batjocuri, ocară, judecăți nedrepte, priviri care m-au condamnat, oameni care s-au ridicat împotriva mea atunci când eram deja la pământ. Au fost prigoniri ascunse și prigoniri directe, unele din partea celor de la care mă așteptam mai puțin.
Și totuși… în vale, am învățat cine este de partea mea. Am învățat că atunci când oamenii mă lasă, Dumnezeu rămâne. Când unii mă vor la pământ, Dumnezeu mă ridică. Când simt că sunt zdrobită, El strânge bucățile inimii mele și le pune la loc cu o blândețe pe care n-o poate da nimeni. Acolo, în vale, am înțeles că nu sunt singură. Acolo am auzit șoapta Lui: „Nu te teme, Eu sunt cu tine.”
Nu pot spune că n-a durut. A durut adânc. M-au durut cuvintele, m-au durut trădările, m-au durut încercările repetate. Am simțit rușine, confuzie, neputință. Dar din toate acestea, Dumnezeu a făcut trepte. Fiecare rană a devenit un pas mai sus. Fiecare lacrimă a devenit o picătură de har. Fiecare prigonire a devenit o dovadă că El mă pregătește pentru ceva mai înalt.
Astăzi, când privesc înapoi, nu mai văd doar durerea. Văd lucrarea lui Dumnezeu. Văd mâna Lui în fiecare detaliu. El m-a urcat pe o treaptă pe care nu mi-am imaginat că voi ajunge vreodată — nu o treaptă a mândriei, ci a libertății. Astăzi nimic nu mai contează pentru mine mai mult decât Dumnezeu. Oamenii pot spune ce vor, pot judeca, pot răni, dar eu știu cine m-a ridicat, cine m-a scos din vale, cine m-a ținut în viață. Prețul zdrobirii a fost greu, dar m-a dus mai aproape de El decât orice altceva.
Acesta este drumul. Așa lucrează Dumnezeu: trece prin vale ca să ridice pe munte; zdrobește mândria ca să sfințească inima; îngăduie lacrimi ca să nască mărturie. Viața mea nu este o poveste perfectă, ci un exemplu al harului lui Dumnezeu. Și o spun pentru cei care trec și ei prin văi adânci: nu renunțați. Nu vă temeți de zdrobire. Dumnezeu nu vă distruge — vă transformă. Nu vă lasă în vale — vă pregătește pentru vârf. Nu vă rupe — vă curățește.
Dacă El a ridicat un suflet ca al meu, frânt, batjocorit, trecut prin foc și praf, atunci o poate face cu oricine. Valea nu este sfârșitul tău. Este începutul unei trepte noi. Ține-te de El. Va veni ziua în care vei spune și tu: „A meritat totul, pentru că m-a adus mai aproape de Dumnezeu.”
Diana G. U.