Pacea care vine prin lupta lăuntrucă

Pacea care vine prin lupta lăuntrică

Pacea adevărată nu este o stare în care totul în jurul nostru merge bine și nimic nu ne tulbură. Ea nu este liniștea din afară, ci liniștea din adâncul inimii. Mulți oameni caută pacea evitând conflictele, fugind de probleme, îndepărtându-se de tot ceea ce îi provoacă. Dar pacea dobândită prin fugă este fragilă: se rupe la primul nor mai greu.

Dumnezeu ne vorbește despre o altă pace, una care se câștigă nu prin retragere, ci prin luptă lăuntrică – lupta omului cu sine însuși, cu propriile frici, gânduri și porniri.

În fiecare om există un câmp de bătălie. Acolo se întâlnesc mândria cu smerenia, răzbunarea cu iertarea, frica cu încrederea, egoismul cu iubirea. Nu putem scăpa de această tensiune, pentru că ea face parte din creșterea noastră. Cine nu luptă înăuntru, ajunge purtat de emoții și devine propriul său prizonier. Dar cine începe să lupte, descoperă treptat că adevăratele victorii sunt cele pe care le obținem asupra propriilor noastre gânduri.

Lupta lăuntrică nu este o luptă violentă și nu înseamnă a te osândi. Este un exercițiu în care înveți să recunoști ce îți fură pacea și să nu-i mai dai putere. Uneori, lupta înseamnă să taci când ai putea răni. Alteori înseamnă să ierți când ai tot dreptul să te răzbuni. Uneori înseamnă să spui adevărul cu blândețe, nu cu furie. Alteori înseamnă să-ți stăpânești un gând care te face neliniștit. De multe ori, lupta înseamnă doar să reușești să stai în fața lui Dumnezeu cu toată neputința ta, fără să fugi.

Aceste lupte nevăzute de alții sunt cele care clădesc pacea. Ele sunt asemenea unui foc interior care curăță treptat tot ce este întunecat. Când un om învinge în sine mânia, el simte cum se naște un calm nou. Când învinge frica, simte cum se întinde în suflet o liniște blândă. Când învinge gândurile care îl împing spre deznădejde, se deschide în fața lui o lumină. Și astfel, lupta lăuntrică devine atelierul în care se modelează pacea.

Pacea venită după o luptă interioară este mai puternică decât orice alt fel de pace. Ea nu depinde de loc, de oameni sau de circumstanțe. Este pacea omului care nu se mai teme de propriile gânduri, pentru că a învățat să le privească și să le înțeleagă. Este pacea omului care nu mai reacționează din instinct. Este pacea omului care nu mai caută să fugă de greutăți, pentru că știe că fiecare greu îl poate întări.

În această luptă, Dumnezeu nu stă departe. El nu ne cere să fim perfecți, ci sinceri. Nu ne cere să reușim mereu, ci să ne ridicăm mereu. Harul nu vine la cei care nu se luptă, ci la cei care, chiar slabi, nu renunță. Iar pacea, ca dar Dumnezeiesc, nu este pentru cei fără lupte, ci pentru cei care au îndrăznit să lupte acolo unde nimeni nu i-a văzut: în ascunzișurile inimii.

Pacea este rodul luptei; nu este absența zgomotului de afară, ci liniștea care rămâne după ce ai biruit furtunile din tine. Iar această pace este cea mai stabilă, cea mai matură și cea mai aproape de Dumnezeu.
Caută într-una pacea,
Poart-o-n inimă mereu,
Vei avea asemănarea,
Chipului lui Dumnezeu,
Să nu lași ca să ți-o fure,
Vre-un străin pe-acest pământ,
Luptă lupta ce e bună,
Pacea este Duhul sfânt,
Lasă liniștea s-aștearnă,
Urma ei în fața ta,
Te va duce unde pacea,
Nu se poate termina.
Diana G. U.