Tristeţea zilei de astăzi

4 Aprilie 2015

…sunt tare tristă astăzi. Aseară am reuşit să merg la biserică împreună cu părinţii mei. Râdeam, ne bucuram de pace împreună şi pentru o clipă, când mama râdea atât de tare că rămăsese fără aer, chiar m-am gândit: ce binecuvântare. Libertatea de a merge pe stradă, îmbrăcate modest, cu capul acoperit, cu Biblia sub braţ, în pace şi linişte. O adevărată binecuvântare.

Am avut musafiri la biserică. Cântăreţi acopaniaţi de acordion. Cred că ţi-ar fi plăcut. A fost frumos, dar totuşi, inima mi s-a întristat. În ritmul muzicii de acordion, cântând frumoasele imnuri, am avut pentru o clipă sentimentul că nu mai eram în 2015.

Am ajuns să reflectez… Cât de frumoasă era credinţa noastră, şi ce frumoşi erau îmbrăcaţi în Duhul fraţii şi surorile pe atunci. În ultima ta scrisoare m-ai sfătuit să îmi organizez cu grijă gospodăria, şi cu o şi mai mare grijă şi înţelepciune venitul. M-au mâhnit, deşi le cred a fi adevărate, cuvintele tale care îmi spuneau că dacă voi avea greutăţi, nu voi găsi un frate ori o soră în orice frate, şi în orice soră care îmi zice ‘soră’.

Săptămâna trecută am mers la dentist, ar fi trebuit să merg în 17, dar dna. doctor a amânat programarea din cauza unei renovări. SIncer, m-am bucurat, sperând să dureze măcar până în Aprilie, undeva după ziua de salar. Banii pentru lucrarea care trebuia să mi-o facă îi avusem puşi de-o parte, şi nu m-am atins de ei dar vroiam de asemeni să îi şi cumpăr tatălui meu o pereche de pantofi noi de piele luna aceasta, şi speram să îi pot plăti cu banii care erau puşi de-o parte pentru dentist.

Săptămâna a patra a lunii trecute m-a sunat dna. dentist întrebându-mă când sunt disponibilă să merg pentru lucrarea pe care ea o amânase. M-am mâhnit. Ştiu că poate suna stupid. I-am spus că voi fi la cabinet în 30, la ora 16.

O dată ajunsă la cabinet, a terminat repede. Am luat tramvaiul şi am mers la autogară. Urma să am o oră şi jumătate liberă. Plănuisem ziua dinainte, chiar îmi luasem agenda la mine – vroiam să meditez şi să scriu. M-a sunat mama în timp ce stăteam în faţa unui Fast-Food din apropierea autogării, aparent, mai era un autobuz care pleca la ora 18. Uitându-mă la pozele cu diferite mâncăruri de pe geamul Fast-Food-ului şi la ora afişată pe ecranul telefonului – aveam trei minute să aştept la două semafoare, şi să merg vreo 300 de metri.

Nu am avut de aşteptat la semafor – surprinzător, ca niciodată – şi am ajuns autobuzul cu câteva secunde să pornească din loc. Motorul era deja încălzit, accelera pe loc când, bat în uşă, emoţionată.

Majoritatea locurilor erau ocupate, mai puţin pe bancheta din spate a autobuzului şi un singur loc, în mijlocul autobuzului, lângă un bărbat în vârstă, cu barbă lungă, albă, îmbrăcat gros, care stătea cu capul sprijinit de geam, cu ochii închişi.

M-am aşezat fără să îl întreb dacă e liber locul, bănuiam că doarme – sincer, beat, poate -. Când s-a întors spre mine, nu s-a simţit niciun pic de alcool în respiraţia lui, în timp ce acesta, politicos, m-a întrebat unde mă duc, unde am fost, unde muncesc şi lucruri despre părinţii mei. Dintr-o dată aveam sentimentul că întâlnirea cu el nu era o coincidenţă. Ştii planurile mele cu privire la căsătorie, şi starea de aşteptare în care sunt, acesta mi-a dat multe sfaturi, toate bune, toate însoţite de scriptură. M-a încurajat să aştept, să gândesc bine înainte de a face un astfel de pas. M-a îndemnat să îmi respect şi ascult părinţii, şi mi-a spus că barba lui se datorează unei promisiuni făcută lui Dumnezeu. Şi m-am simţit în largul meu, destul încât să îi spun că eu îmi port capul acoperit din Noiembrie, anul trecut, deplin încredinţată că Domnul mă binecuvântă din această pricină.

A continuat să îmi vorbească despre frumuseţea modestiei femeii, şi m-am simţit în largul meu. Timpul s-a scurs repede, şi eram aproape de destinaţia mea când, m-a întrebat daca aş vrea să îi las numărul meu de telefon, acesta spunând cu voce tare ceea ce eu am gândit tot drumul: această întâlnire nu s-a întâmplat din pură coincidenţă.

Odată ajunsă acasă, le-am povestit alor mei despre Simeon, fratele meu în Domnul. Nu mare mi-a fost mirarea când Joi seara, pe la ora nouă, mă trezeşte din somn un apel a cărui număr nu îl cunoşteam. Adormisem devreme, fiind obosită de la muncă, şi ghici cine era? Simeon. Şi-a schimbat numărul. M-a întrebat despre ai mei, şi mi-a spus că un prieten de-al lui are în plan să vină la o biserică din Oraş împreună cu un frate, vas al Domnului, mai apoi m-a întrebat dacă aş vrea să merg şi eu în cazul în care vor reuşi să vină. I-am spus că momentan nu am bani să plătesc o maşină ca să merg până în Oraş, Duminica. Moment în care m-a întrebat dacă am de mâncare, şi dacă am vreo nevoie în care să mă poată ajuta. I-am spus că nu duc lipsă, fiindcă ştii că nu duc. I-am spus că eu îmi dau toată silinţa ca în fiecare lună să dau partea Domnului, şi văd lămurit că Domnul se îngrijeşte de nevoile mele. Doar că, nu am bani ca să plătesc o maşină. Mi-a spus să nu mă îngrijorez. Dacă voi vrea, va face în aşa fel încât să pot merge, împreună cu părinţii mei.

Le-am povestit părinţilor mei şi despre asta. Şi mi-au spus că aşa erau credincioşii cândva. Puţini erau egoişti, majoritatea erau deschişi faţă de Domnul şi Duhul Sfânt ca să audă Vocea Lui şi Porunca lui.

Draga mea, mi-a restabilit Domnul credinţa în oameni. Chiar dacă sunt rari, dar doar Dumnezeu ştie într-adevăr cât de ‘deşi’ sunt, dacă ne vom păstra credinţa şi legătura cu Domnul, stând necurmat înaintea Lui cu cereri pentru noi şi pentru fraţii şi surorile noastre, Acesta are să ne unească în Duh, şi uite, în autobuz, dar cu siguranţă, pe stradă, la muncă, şi oriunde va dori Domnul. Îţi scriu ca să te întăreşti şi tu în credinţa ta.

Încă un lucru pe care vreau să ţi-l spun înainte să închei, băieţelul cu probleme la ochişori, a început să îşi revină, aşa cum Domnul a promis părinţilor lui când aceştia au căutat pe Domnul cu cauza lor. Domnul a cerut mărturisire a păcatelor şi credinţă, credinţă chiar şi atunci când starea băieţelului va părea să se înrăutăţească.

Ţin minte când l-am ţinut în braţe, legănândul şi cântându-i şoptit. Nu privea spre cineva ori cineva, nu putea. Ochii îi erau încercănaţi, obosit fiind probabil de puţina vedere pe care o avea. Cu cât sunt mai micuţi, cu atât e mai greu. Aseară însă, mama lui se juca cu el în biserică, şi a privit înainte, spre mine, şi a privit spre mama lui, zâmbind.

Cred într-adevăr că mulţi luăm sănătatea ca un lucru pe care Dumnezeu este obligat să ni-l dea, nouă, părinţilor noştri, copiilor noştri şi aşa mai departe. Toate lucrurile bune sunt o binecuvântare a Domnului. Te îndemn deci, mulţumeşte Domnului pentru totul, chiar şi pentru fiecare lucru în parte dacă aşa o să te îndemne inima.

Multe binecuvântări, în Numele lui Isus Cristos Mesia. Întăreşte-te sora mea, şi roagă-te mereu, oriunde ai fi.


https://mielusica.wordpress.com/