Despre Păcate

• Adam și Eva păcătuind nu mor trupește și sufletește întocmai așa cum le spusese șarpele. Ei continuă să trăiască și să se înmulțească. Dar ei păcătuind împotriva lui Dumnezeu și a voinței Sale și nepocăindu-se mor de moartea a doua, moartea spirituală, care este ceea ce le-a spus și prevenit dintru început Dumnezeu. Fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care este Spirit, chipul trupesc și sufletesc al omului pot continua să trăiască o vreme și după păcat dar numai trupeste și sufletește. Prin păcat însă pierdem legătura spirituală cu Dumnezeu și orice lăstar rupt de la rădăcina perenă, eternă, nu poate dăinui, se usucă și moare.

• Din păcate, noi încercăm chiar să ne ascundem păcatele, precum Adam şi Eva în rai, crezând că suntem singuri şi nu ne vede nimeni, nici măcar Dumnezeu. Omul chiar protejează, pactizează, conspiră cu păcatele sale. Le ascunde, le ține secrete, chiar și de sine însuși, de aproapele și de Dumnezeu. Dar ascunzând păcatul în noi înșine, ținându-l ca pe un șarpe la sân, păcatul devine ca o rană adâncă sufletească, o rană care ne înveninează și ne îmbolnăvește din interior. Nu așa procedăm noi cu bolile și durerile fizice. Atunci când ne doare ceva mergem la doctor să ne vindece. Dacă n-am ascunde în noi păcatul și am merge la Iisus, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, El ne-ar vindeca și nu numai pentru viața aceasta ci și pentru cea veșnică.

• Iisus nu ne-a lăsat nimic scris de mâna Sa. Erau deja atâtea scrise de cărturari și de farisei, atâtea legi greu de împlinit. Dar Iisus a scris cu degetul în țărână și apoi a șters ceea ce a scris. Poate că a fost un gest simbolic, o învățătură profundă fără cuvinte scrise. Poate Iisus a scris care era legea, păcatul și pedeapsa care i s-ar fi cuvenit femeii prise în adulter și ale celor care păcătuiseră cu ea, ca bărbați nelegitimi. Dar Iisus fiind om și Dumnezeu le-a șters păcatele, așa cum a șters ceea ce a scris în țărână, prevestind astfel că păcatele acestora vor fi răscumpărate prin propria Sa jertfă de pe cruce.

• Drumul calvarului personal nu este ușor mai ales fiindcă ducem o cruce pe care Domnul a dus-o nevinovat fiind. Crucea lui Iisus a fost o cruce grea și fiindcă s-a ajuns la cruce printr-o judecată nedreaptă. Dar numai astfel puteau fi răscumpărate toate păcatele și fărădelegile omului. Plătindu-le cu nevinovăție. Când ni se dă și nouă să ducem crucea pentru o vreme ne dăm seama că nu este ușoară. Nici măcar propria cruce, să nu mai vorbim de a altora, sau de crucea lumii întregi. Dar după vinerea răstignirii urmează Duminica Învierii.

• Nu pare înțelept să căutăm flori și fructe pe o creangă uscată. Tot așa și cu taina credinței și existența păcatului. Trebuie mai inainte de toate să existe un spirit, o conștiință vie în noi să putem păcătui conștientizat în fața lui Dumnezeu. Unde nu există viața spirituală, unde este doar pământ arid nu sunt multe șanse că se vor găsi izvoare de apă vie. Pentru a păcătui, și a ne simți vinovați în înțelesul creștin al noțiunii, trebuie mai întâi să existe conștiința păcatului, judecata morală, discernământ rațional, credință, trebuie să existe un spirit trăitor, o creangă vie pe care Dumnezeu vrea să-o curățească și să o umple cu flori și cu fructe duhovnicești.

• Păcatele sunt precum nişte poveri grele pe care le purtăm în desaga trupului şi a sufletului prin pustie, chiar şi după ce am ieşit din Egipt, după ce Dumnezeu ne-a salvat, ne-a arătat Calea, dar n-am ajuns, suntem încă în drum spre pământul făgăduinţelor. Dar cine nu se leapădă de păcate, din cauza greutăţii acestora nu pot ajunge prea departe, riscă să rămână împovărați în deşert. Numai cei care printr-un post al voinţei, prin credinţă şi cu ajutorul harului reușesc să se lepede de povara păcatelor descoperă că fără de greutatea în plus a păcatelor drumul prin pustie este mult mai uşor, că pot chiar zbura precum îngerii imateriali, se simt ca şi cum s-ar fi născut din nou şi sunt gata de drum.

• Adevărata asceză lucrează duhovniceşte când începem să ne cunoaştem propriile limite, când din iubire şi smerenie, participăm de buna voie la patima mântuitoare, adică la crucificarea noastră faţa de lume şi pentru o viaţa mai autentică, eliberată de păcat, în lumea acesteia. Numai propria crucificare oferă adevărata posibilitate de a ne trăi condiţia umană autentic, liber, corespunzător vocaţiei şi chemării noastre apostolice şi eshatologice. Nu este vorba aici de acte de eroism naiv sau de virtuţi suprafireşti ci de o încercare de regăsire a propriei noastre identităţi şi meniri pierdute prin rătăcirea în întunericul păcatului.

• Ateismul se teme și dorește să nu fie viață după moarte, posibilitatea de a da socoteala pentru toate păcatele și fărădelegile noastre. Preferă să îngroape odată cu trupul faptele nedemne de o viața. La marea judecată divină fără de Avocat care să pledeze și să gireze nevinovația noastră răscumpărată, sentința este hotărâtă de noi înșine, înainte ca procesul să a fie pus pe rol, prin deciziile luate în timpul vieții. Toți am fi găsiți vinovați dar unii pot fi justificați fiindcă pagubele și prejudiciile au fost plătite de altcineva dinainte pentru aceștia.

• Păcătuim nu numai că nu reușim să ochim direct și corect la țintă din lipsă de talent, virtute ori exercițiu, ci pentru că nu avem suficientă încredere în noi înșine și mai ales în Dumnezeu care dacă este în stare să învârtă ca pe fusul de tors miliarde de galaxii, stele și planete, ne poate ajuta și pe noi să lovim ținta desăvârșirii personale.

• În iad păcatul și suferința vor continua și se vor înteți devenind insuportabile fiindcă iadul este starea nefericirii nesfârșite. În rai însă nu mai va fi păcat și nici suferință, acestea își vor pierde virulența și intensitatea fiindcă fericirea va fi crește și va fi veșnică. Raiul nu înseamnă stagnare, ci creștere, urcuș din glorie în glorie, din slavă în slavă.

Copyright © 2017 Marin Mihalache