Despre Lumină

• Omul este o fereastră prin care se poate vedea tot întunericul lumii. Şi pentru că de multe ori este prea mult întuneric în noi şi în lume lumina vine şi din afară, prin energiile increate ale harului divin. Există însă şi o lumină care izvorăşte din interior, o candelă aprinsă acolo de Dumnezeu cu o lumină palidă pâlpâind care se poate stinge oricând ori pleca de la noi, numită suflet. Dar pentru acei puţini între pământeni, sfinţii lui Dumnezeu, arde viu pe altarul conştiinţei acestora şi o flacără care nu se stinge niciodată, o lumină pe care o numim spirit fiindcă se pogoară de la Spirit şi rămâne legată de Spirit pentru totdeauna. Precum razele de soare de ochiul luminos al Soarelui. Acestă lumină de taină şi har ni se arată din când în când şi nouă muritorilor de rând, precum o teofanie, precum un fulger despicând întunericul nopţii pe cer spre a ne lumina o clipă calea să ştim măcar încotro mergem, sensul, direcţia. Păcat că lumina aceasta nu poate fi văzută de toată lumea, ori de cât mai mulţi dintre noi. Am fi acum atât de departe ca lume şi atât de aproape de gloria lui Dumnezeu.

• A-l lăsa pe Iisus să poarte şi crucea noastră de Unul singur prin toată istoria şi veşnicia este oricum un act de nedreptate strigătoare la cer.

• Dacă simbolul şi realitatea crucii reprezintă intersecţia dintre Infinitul vertical şi finitul orizontal, atunci și omul însuși ridicând de bucurie ori în disperare mâinile spre cer întruchipează de fiecare dată, prin fiecare ființă care se roagă această răscruce a nevoinței existențiale: nevoia de comuniune cu Dumnezeu întru Înalt şi comuniunea cu aproapele, omul pe pământ.

• Mulţi râvnesc la aura de glorie, la laurii coroanei divine, dar nu şi la spinii suferinţei și ai sacrificiului cristic, opţiunea de a purta pentru tine și pentru lume nevinovat și de bună voie insemnele crucii.

• Iisus a plătit pe cruce pentru toate păcatele noastre fără să aștepte să-I plătim înapoi. A avut poate încredere şi în caracterul moral al omului pentru care s-a sacrificat, în posibilitatea de îndreptare, în faptul că nu vom fi totuşi atât de ingraţi şi nerecunoscători. Ne-a cerut însă renunţarea de buna voie la noi înşine dacă vrem să-I înţelegem mesajul soteriologic. Fiindcă fără a renunța la noi înșine, la cine credem noi că suntem, sau ceea ce ne spun alţii că suntem, ar înseamna că nu renunțăm nici la imaginea falsă pe care o avem despre propriul „eu”, nici la importanţa pe care o pretindem ori ne-o atribuim pe drept sau pe nedrept, nici la păcatele şi neputinţele noastre care astfel rămân ascunse în noi.

• O viaţă egoistă şi prea confortabilă este prin sine o negare a darului vieţii. Ceea ce ne salvează de la moartea spirituală dinaintea celei fizice este în mare parte suferința. Oricât de nedorită şi neplăcută ar fi, suferinţa are darul de a ne deschide ochii spirituali prin care putem vedea mai bine realitatea, o putem vedea mai aproape de ceea ce este.

• Prin moartea Sa pe Cruce, Iisus a schimbat total perspectiva acestei lumi cu privire la viaţă şi criteriul ultim al adevărului. Acceptăm sau nu, dar în faţa morţii vedem cel mai bine retrospectiv, precum într-un film documentar derulandu-se propria viaţă. În faţa morţii suntem mai dispuşi să spunem adevărul, tot adevărul. Nu mai avem ce pierde în lumea care în curând nu mai există pentru noi şi avem totul de câştigat ori pierdut în noua dimensiune în care duhul nostru intră fără cale de întoarcere.

• Anthropos, adică fiinţă cu un picior pe pământ şi cu fruntea spre cer. Dar nu sfidător și arogant precum cocoşii cârcotaşi intersaţi doar să facă o impresie.

• Omul este lut înduhovnicit, argilă arsă de razele de soare, pătrunsă de energiile divine care suferă în tăcere, de obicei în „liniştită disperare”. Omul devine lut rece şi indiferent când împietreşte sufleteşte şi spiritual.

• Homo hominus, umilinţă, humă, humus este, dar și viață care se înalţă spre cer prin puterea duhului. În om duhul care sălăşluieste în înalt se pogoară pentru o vreme şi se smereşte, îşi face cuib sufletesc aşteptând să-i crească din nou aripi spre a se putea reîntoarce de unde a venit.

• Fiecare fiinţă este unică şi irepetabilă. Oamenii nu se nasc egali. Dar în faţa morţii toţi oamenii devin egali ontologic. Şi fiindcă omul nu este criteriul ultim al valorilor perene, calităţi care dăinuiesc şi după reorganizarea formelor materiale trebuie să existe undeva şi o cenzură transcedentală, un Dumnezeu care să ţină socotela la atâta prisos de energie pe care cosmosul o consumă spre a ţine în viaţă fiecare fiinţă unică şi irepetabilă care se naşte în această lume.

• Dacă există libertate, libertate desăvârşită, absolută, trebuie să existe şi iad. Altfel omul ar fi lipsit şi păgubit de libertatea şi posibilitatea de a aleage şi această alternativă. Omului nu i se impune să meargă în rai nici măcar de Dumnezeu Însuși fiindcă dacă omul ar fi lipsit de posibilitatea de alegere n-ar mai fi cu adevărat liber.