Tăișul sabiei — arma fără măsură

Tăișul sabiei — armă fără măsură

Dumnezeu nu a chemat slujitorii Săi să fie distrugători, ci păstori. Arma pe care o primește un slujitor nu este pentru a lovi fără măsură, ci pentru a apăra adevărul, a curăți cu înțelepciune și a păzi ceea ce este viu. În mâna omului care umblă în lumină, arma zidește. În mâna omului lipsit de lumină, aceeași armă devine pricină de moarte.

În zilele de astăzi, vedem tot mai des slujitori care folosesc arma fără să se mai întrebe dacă Dumnezeu le-a poruncit să o ridice. Ei taie tot ce nu înțeleg, lovesc tot ce nu seamănă cu ei și judecă tot ce nu se supune glasului lor. Pentru că nu mai au lumină, nu mai fac deosebire între grâu și neghină. Ochii lor sunt tulburi, iar inima le este grăbită.

Domnul a vorbit limpede despre grâu și neghină și a poruncit răbdare. Dar omul fără lumină nu știe să aștepte. El vrea curățire rapidă, rezultate imediate și liniște fără efort. În graba lui, smulge ce pare străin, fără să cerceteze rădăcina. Astfel, cade sub tăiș nu doar neghina, ci și spicele care abia începeau să rodească.

Cuvântul rostit fără Duh devine sabie ascuțită împotriva fraților. Mustrarea fără dragoste zdrobește sufletele slabe. Autoritatea fără frică de Dumnezeu produce teamă, nu pocăință. În loc să vindece rănile, astfel de slujitori le adâncesc. În loc să îndrepte pașii, îi rătăcesc.

Când lipsește lumina, slujitorul ajunge să creadă că el este măsura tuturor lucrurilor. Tot ce nu poartă semnătura lui este considerat primejdios. Tot ce nu crește după rânduiala lui este condamnat. Dar Dumnezeu nu a dat nimănui dreptul să judece inima omului. El singur cunoaște începutul, lupta, căderea și ridicarea fiecărui suflet.

Arma slujitorului este puternică pentru că lucrează în zona sufletului. De aceea, ea trebuie folosită cu frică și cu lacrimi. Cine taie fără să plângă nu slujește după inima lui Dumnezeu. Cine mustră fără să sufere pentru cel mustrat nu a înțeles chemarea crucii.

Mulți slujitori ajung să lupte mai mult pentru curățenia lor decât pentru mântuirea oamenilor. Ei vor o adunare liniștită, dar nu una vie. Vor ordine, dar nu rod. Vor tăcere, dar nu adevăr. Și pentru această liniște falsă folosesc arma fără măsură, distrugând ceea ce Dumnezeu încă lucra în taină.

Dumnezeu nu se grăbește. El sapă, udă, așteaptă și îndură. Omul însă se satură repede și taie scurt. Dar la vremea judecății, nu omul va hotărî ce a fost grâu și ce a fost neghină. Secerișul este al Domnului, iar slujitorul este doar lucrător în ogor, nu stăpân peste el.

Cel ce slujește trebuie să ceară lumină în fiecare zi. Fără lumină, chiar și adevărul poate fi folosit strâmb. Fără lumină, râvna devine cruzime. Fără lumină, disciplina devine prigoană. De aceea, mai mare pericol decât neghina este slujitorul care crede că vede, dar umblă în întuneric.

Dumnezeu va cere socoteală nu doar pentru răul tolerat, ci și pentru binele distrus. Pentru fiecare suflet rănit, pentru fiecare spic frânt înainte de vreme, pentru fiecare viață pierdută din lipsă de discernământ. Căci slujirea nu este o luptă împotriva oamenilor, ci o lucrare pentru mântuirea lor.

Ferice de slujitorul care își ține arma jos până când Domnul îi luminează ochii. Ferice de cel care știe să deosebească timpul, să recunoască grâul chiar și când este mic și să lase neghina pe seama judecății lui Dumnezeu. Un astfel de slujitor nu va distruge ogorul, ci îl va vedea roditor la vremea rânduită.
Diana G. U.