S-au înmulțit coioții!

S-au înmulțit coioții! S-au înmulțit coioții! Lăsasem crângurile înflorite dafini, culegeam flori pe care le treceam prin aluat cu ouă multe, lapte curat, valuri de vreji de dovleac care-și ascundeau florile galbene și parfumate sub frunzele mari în care cântau fericite albinele dornice de dulce și polen. Corcodușii, vișinii, cireșii, merele, prunii, nucile care mă apropiau de sfârșitul verii în care devenisem altă fetiță decât cea venită de la oraș. Lipiile făcute pe vatra în care mă uitam cu răbdare să scoată bunicul turtele rumenite pe care le sărutam pe când erau fierbinți... Cosașii care dădeau concerte irespirabil de frumoase pe când mâncam afară, pe băncile lungi, sub șopru vecin cu pătulul. Serile înstelate, în care bunicul ne învățase astrologia țăranului inteligent. Mâncam orice era de sezon dar știuleții copți așezați pe foile de porumb cu aromă dumnezeiască rămân amintiri de neuitat și puțin dureroase. Nu auzeam de facerea răului intenționat. Așa era atunci, oamenii se respectau și se ajutau. Nu demult am văzut imagini dintr-un sat apropiat în care erau imagini însoțite de urlete de coioți chiar în sat... Era îngrozitor să-i auzi dar să-i asemeni cu splendoarea verilor în care eu mă simțeam minunat. Am revenit aici unde locuim de zeci de ani unde totul este frumos, natura este virgină, pădurea fiind a casei. Mă plimbam pe înserate când fiica mea mi-scrisă să mă grăbesc spre casă că nu departe se aud coioții! Fără frontiere, pașaport sau rang diplomatic și-au întins originea coioții. Urlă supremația lor!